În sudul tuturor copilărilor, într-o comună pe care nimeni, niciodată, n-o va putea scoate de pe harta inimii mele, încă se mai poartă fântânile. La oraş, adică numai la vreo patruzeci de kilometri distanţă, lumea e preocupată de altele, aproape toţi se afundă în dezbateri politice şi-n fel de fel de previziuni economice, la oraş timpul trece mai repede şi se măsoară altfel. La Bârca – pentru că despre această comună vorbesc acum –, ca şi în satele din vecinătate, fântânile de pe uliţe continuă să îndulcească peisajul, dincolo de trecerea secolelor, dincolo de schimbările guvernamentale. Abandonate sau încă folosite de săteni, fântânile din sud poartă amintiri pe tâmple, seamănă cu poveştile bunicilor şi cu privirile bătrânilor de astăzi. La fântâna dinspre drum, unde mergeau până de curând oamenii să-şi ia apă pentru casă, s-au adunat, parcă, toate vârstele şi toate lacrimile, acolo parcă se simte cel mai clar bătaia vântului şi liniştea amănuntelor, acolo nu mai există vreme pentru remuşcări sau pentru ezitare, nobleţea fântânii cere să rostim adevărurile care ne apasă, să nu mai fim simpli spectatori în poveste, ci să începem să ne jucăm rolul.

La fântâna dinspre drum se face întuneric mai târziu, bătrânii cu paşi mărunţi trec privind în stânga şi-n dreapta, căutând orizonturi pe care nu le mai ţin bine minte, copiii aleargă spre prima zi de şcoală, cu ghiozdane grele pe umeri şi cu palmele reci de emoţie, părinţii merg în urma lor, tăcând şi gândindu-se la toate cele care le apasă conştiinţa. Fântâna de la capătul uliţei este singurul martor pe care nu-l va putea interoga nici un fel de autoritate, fântâna aceasta tristă e singura care ne va păstra toate secretele, fără să ceară în schimb garanţii, fără să ne ameninţe că ne va da de gol, fără să ne temem că, în orice zi, ne poate părăsi. Acolo, în Oltenia noastră, în Doljul pe care-l purtăm în inimi, s