Oamenii protestează-n curtea televiziunii. E bine, e dreptul lor democratic. Strigarea liberă a nemulţumirilor în stradă (sau, după caz, curtea din Pangratti) e unul dintre câştigurile certe ale lui Decembrie 1989. Angajaţii TVR sunt revoltaţi, între altele, fiindcă-şi permite cineva ca, după 22 de ani de capitalism şi o gaură de 150 de milioane de euro pe care au dat-o împreună, să-i evalueze profesional. Nu vor să semneze cereri de evaluare. Ei au fost angajaţi prin concurs şi, probabil, trebuie să rămână pe viaţă acolo. Alături de ei, partenerii de viaţă (oficiali au ba), neamurile, vecinii; toţi angajaţi prin concurs. Scrie la Constituţie că suntem obligaţi să finanţăm existenţa unei televiziuni publice, scoatem bănuţu' şi marcăm lunar obligaţia. Nu scrie la Cartea Cărţilor de Lege şi câţi angajaţi la televiziunea de stat avem datoria să întreţinem, dar n-o să ne luăm din doar atât. Problema asta s-a rezolvat prin contractul colectiv de muncă. În esenţă, ne place sau nu, au talent şi pricepere ori sunt nişte dezastre, trebuie să rămână cam toţi. Statul capitalist se face subit social când e vorba despre TVR.

Oamenii spun că n-au nici o vină că TVR e, financiar vorbind, o gaură cât un sfert din prăpastia Oltchim. Sigur, banii ăia despre care se vorbeşte au dispărut în Groapa Marianelor. Nici o legătură cu vreun suflet de profesionist media, a venit într-o noapte un spiriduş violet ca flacăra lui Aliodor şi le-a dat vânt lor, banilor, pe tobogan. Mă rog, mai mulţi spiriduşi, trimişi de partidele politice spiriduşare să nea aprindă lumina-n geamul sticlei. Nu sunt vinovaţi nici că, într-o jumătate de an, au strâns pe pontaj nouă ani de ore suplimentare, multe dintre ele chiar în perioada în care s-au difuzat numai reluări. Nu sunt vinovaţi nici că nu fac audienţă. Chiar, la ce-o folosi audienţa-n televiziune? Hai, o exprima interesul pentru priceperea realizato