În multe grădini zoo din România animalele trăiesc în spaţii mici, betonate, fără acces la zone de pământ sau iarbă. Autorităţile cunosc situaţia, dar nu aplică sancţiuni pentru că proprietar al grădinilor este tot statul, prin primării şi consilii locale.

Spatele îi e lipit de gard. Printre gratii i se văd ghemotoacele de blană îmbibate de urină. Se ridică apatic şi adulmecă aerul. Un miros înţepător irită nările. Cuşca, de doar câţiva metri pătraţi, îl obligă pe regele animalelor să meargă în cerc pentru a-şi dezmorţi oasele. La doi paşi de el se odineşte leoaica. Pe jos, ciment. Sus, ţepuşe de fier. În spate, o vizuină mică, prevăzută cu o uşă minusculă. Doi lei captivi într-un spaţiu cât o bucătărie de bloc comunist.

Cele două cuvinte fără de care nu se poate descrie Grădina Zoologică din Craiova, din mijlocul Parcului Romanescu, sunt „ciment“ şi „sârmă“. Câţiva metri au la dispoziţie şi tigrul, şi lupul, şi jaguarii, şi urşii. Animale de sute de kilograme, înghesuite în spaţii de zeci de ori mai mici decât cere legea.

Aceeaşi lege prevede ca „animalele care interacţionează în mod excesiv, stresant, între ele, nu sunt menţinute în amplasamente alăturate sau în imediata apropiere (de exemplu, pradă-prădător, specii concurente etc.)“. Dar asta nu i-a împiedicat pe oficialii grădinii să pună lupul la doi paşi de ţarcul căprioarelor, despărţit de un gard de sârmă, şi pe tigru foarte aproape de caprele negre. Prada e mereu pe fază şi parcă pe arcuri. Prădătorii nu dau semne de nervozitate, simţurile lor par atrofiate, cheful de viaţă le este amorţit.

Vizitatorii care văd doar animalul, nu şi cuşca

„Ah, pute“, spune ea şi dă drumul mâinii lui, pentru a şi-o duce pe a sa la nas. Cei doi sunt din categoria vizitatorilor dezgustaţi. Dar nu de condiţiile în care trăieşte animalul, ci de faptul că ei, oamenii, trebui