Este improbabil ca liderul sirian, atacand la granita Turciei, nu si-a dat seama ca vecinul sau din nord dispune de o forta militara mult superioara, capabila sa-l faca praf, daca si-ar pune mintea cu el.
Fireste ca apare intrebarea, daca asa stau lucrurile, cum de si-a permis riscul sa deschida focul din senin. La asemenea intrebare, variantele de raspuns sunt mai multe.
In primul rand, aparentele dau de inteles ca, in haosul care domneste acum in Siria, nimeni nu mai este stapan acolo nici pe strategie, nici pe stabilirea actiunilor tactice adecvate, la un moment dat.
Ca urmare, provocarea ar fi putut fi initiata pe cont propriu de niste comandanti, nemultumiti ca Turcia gazduieste in spatiul sau circa 100.000 refugiati, majoritatea din randurile fortelor rebele.
Alternativa ar fi justificata de faptul ca autoritatile siriene au trecut usor peste orgolii, punandu-si pana la urma putina cenusa in cap, cand au explicat ca atacurile au fost accidentale, cerandu-si chiar scuze cu acest prilej.
In al doilea rand, s-ar putea ca Siria sa fie real interesata intr-un conflict pagubos. Evenimentele arata ca fortele presedintelui Bashar al-Assad pierd teren rapid. Acesta ar fi putut calcula ca, decat sa fie infrant de rebeli fara drept de replica, i-ar conveni sa se vada invins de niste forte inegale - Turcia plus NATO - pretext pentru a se face victimizat in fata propriul popor si poate chiar a strainatatii.
In al treilea rand, evenimentele trebuie puse intr-un context mai larg. Nu odata, liderul de la Teheran s-a laudat ca va interveni in fata oricui din exterior, daca i-ar ataca prietenii. Desigur, se referea la Israel, dar intr-un moment disperat, Bashar al-Assad si-a propus sa testeze pana unde merge prietenia Iranului.
Numai ca prietenul iranian este si el strans cu usa de sanctiunile oc