”Orice şi-ar dori ceilalţi, doriţi acel lucru pentru ei cu o asemenea putere, încât să răspândiţi această energie în exterior şi să acţionaţi de la acest nivel al conştiinţei spirituale”, spune Wayne W. Dyer în cartea sa, ”Puterea Intenţiei”(Ed. Curtea Veche”. Majoritatea opamenilor au trăit din când în când o stare ca aceea descrisă mai sus: în relaţia cu un copil, cu un părinte, cu un om iubit, cu un prieten. A-i dori altuia ce-şi doreşte el însuşi din spectrul celor mai înalte stări ale conştiinţei, ale sufletului, este întotdeauna trăit atât de tulburător de frumos pentru că dorinţa de bine, de iubire, de fericire pentru altul devine fericire trăită în noi înşine. De ce nu suntem, totuşi, prea fericiţi, de ce ne ameninţă depresia, neliniştea, teama, îndoiala şi suferinţa? Poate pentru că nu conştientizăm la ce nivel de frumuseţe ne poate ridica simpla dorinţă de fericire pentru ceilalţi şi pentru că nu ştim în ce grotă, în ce întuneric şi-n ce Iad interior ne poate arunca ranchiuna, resentimentul, îngrijorarea, frica sau răzbunarea. Pentru că ne dorim binele nostru, crezând că răul altora îl poate înălţa pe cer, ca pe un zmeu de hârtie, ne pierdem prin hăţişul dureros al confuziei, autoprivându-ne de trăirea celor mai înalte stări ale conştiinţei. Dorind răul altor oameni, creăm stări de rău în propriul suflet şi în propria conştiinţă. Acţionăm greşit pentru că gândim greşit şi o facem, adesea, în legătură cu oamenii pe care-i iubim mai mult. În loc să ne gândim la binele copiilor noştri, la fericirea fiinţei pe care o iubim, în loc să medităm, trimiţând către toate fiinţele intenţia sinceră ca ele să-şi găsească împlinirea, abundenţa sau bucuria, noi ne gândim la ele cu teamă, cu respingere, cu ură, le criticăm acţiunile sau alegerile şi considerăm că ele trebuie să fie fericite doar împreună cu noi. Energia pe care o răspândim în mediul nostru de viaţă devine g