Atacurile imunde, de o vulgaritate neţărmurită şi de o infamie pe măsură, împotriva lui Mircea Cărtărescu, sunt vârful unui aisberg al nemerniciei. Este lovit acest scriitor de geniu (îmi măsor cuvintele, ştiu exact de ce le folosesc) de către câteva tipuri umane: veleitarii frustraţi; naţionaliştii gregari; pudibonzii tracomani; admiratorii lui El Crin, cel care, alături de Ponta, l-a numit pe Mircea Cărtărescu “fascist”. Dar cel mai tare deranjează probitatea exemplară a scriitorului în raport cu politica. Mircea Cartarescu nu este un intelectual inrolat. Dar este, in spiritul lui Raymond Aron si al lui Albert Camus, un spectator angajat.
Mircea Cărtărescu este la ora actuală una dintre cele mai credibile şi consecvente voci anti-totalitare din Europa de Est şi Centrală: textele sale se opun şovinismului, fascismului, comunismului, exclusvismelor de orice culoare. Îl exasperează grobianismul, dogmatismul, tupeul, băşcălia ieftină, cinismul ludic. Este firesc, aşadar, să fie ţinta predilectă a mitocanului patriotard, ignar, limbut, neghiob şi impertinent.
Se uită că Mircea Cărtărescu, poet, romancier, eseist si profesor universitar, este autorul pamfletului “Baroane!”, adresat în plină campanie pentru alegerile prezidenţiale, in 2004, lui Adrian Năstase. Independenţa de spirit a lui Mircea Cărtărescu îi aduce pe intelectualii lui Felix (pentru că el, Felix, manevrează aceste jocuri repugnante) în stare de apoplexie. Un cunoscut romancier arghirofil, partener de proverbiale dialoguri cu Sorin Ovidiu Vîntu, reproşează fostei conduceri a ICR: “De ce din cărţile mele s-a tradus doar una, iar lui Cărtărescu i s-au tradus atâtea?” Răspunsul este de-o simplitate perfectă şi are de-a face cu valoarea. Reproşul este şi el simplu şi are de-a face cu resentimentul, invidia, pizma. Asa este de cand lumea, unii scriu capodopere, altii nu.
http://www.evz.ro/de
