Miercuri seara, Mircea Cărtărescu a fost linşat mediatic într-o emisiune halucinantă a Realităţii TV, „Realitatea la raport”,  în care cei din platou ajunseseră să se întrebe cine sunt Mircea Martin şi Livius Ciocârlie (care comiseseră păcatul mortal de a-l fi recomandat pe autorul Orbitorului pentru programele ICR), iar Sorin Roşca Stănescu făcea şi desfăcea cu supremă, maioresciană autoritate ierarhiile şi canonul literaturii române contemporane. Ca reacţie la emisiunea respectivă, dar nu numai la ea, Radu Pavel Gheo publică pe blogul lui un atât de necesar Apel la decenţă. Solidaritate cu Mircea Cărtărescu. Scriu şi eu mai jos câteva rânduri, în semn de solidaritate atât cu Mircea Cărtărescu, cât şi cu apelul lui Gheo.

În 2005, când a început scoaterea la export a literaturii române sub Patapievici, Cărtărescu era deja tradus la Gallimard, Denoël şi Albert Bonniers (ca să numesc numai editurile foarte mari din Franţa şi Suedia), se scria frecvent despre el în cele mai vizibile şi mai prestigioase reviste literare şi ziare occidentale, primise premii internaţionale importante sau fusese nominalizat la altele (şi, ca la Oscar, la premiile mari chiar şi numai nominalizarea e un premiu în sine). În 2005, când H.-R. Patapievici îşi începe mandatul, Mircea Cărtărescu  era aşadar un brand de care ICR-ul s-a lipit. Prin urmare, lucrurile stau taman pe dos: Cărtărescu a promovat ICR-ul, nu invers. A spus-o explicit H.-R. Patapievici într-o emisiune de la defunctul TVR Cultural.

Că  ICR-ul a trebuit să cheltuiască aproape 100.000 de euro în 7 ani (adică vreo 13.000 pe an, cam cât elicopterul lui Zgonea până la cumetria de la Dorohoi) ca să capitalizeze ajutorul de imagine dat de Cărtărescu, e cu totul altceva. Şi e foarte bine: Cărtărescu a fost o locomotivă care, cu bani puţini, a tras după sine toată literatura română recentă. Iar rezultatele su