La vârsta de 25 de ani, adică prin anul 1955, tânărul George Georgescu, băiat de familie – cu burgheze tradiţii moşiereşti şi bancare –, cu bogate lecturi umanistice, dar lucrând în domeniul tehnic, îşi află vocaţia. Aceea de scriitor, în vasta arie a imaginaţiei literare. Pseudonimul ales, alcătuit din două nume proprii, nu-l îndepărta de numele legiuit până a nu se mai recunoaşte, dar nici nu promitea vreo conotaţie anume. Lecturi din zona literaturii, filosofiei, istoriei, o scurtă frecventare universitară, îl încurajau să păşească într-o activitate liberă, de cu totul altă competitivitate decât aceea a bunului salariat... Se pregătise, dealtfel: „Am citit toată literatura română înainte de a termina liceul, când m-am dirijat spre altele, mai apoi un deceniu întreg nu m-am ocupat decât cu filosofia, ideile mele despre literatură cristalizându-se deja.”
Fire independentă, în demne relaţii cu conceptul de libertate, nu suferi atmosfera unei facultăţi devenită havră de marxism. Cum singur mărturiseşte: „După terminarea liceului, la Facultatea de Filologie, am întâlnit în mod firesc o serie de tineri care-şi credeau şi îşi afirmau o vocaţie literară, în primul rând poetică: Toma George Maiorescu, Titus Popovici, N. Ţic, cu care am avut contacte de natură să-i descopere ca nişte juvenili veleitari.” (Literatura de sertar şi de buzunar, în vol. Litere şi clipe, din 2012). Numai că desenatorul tehnic şi traducătorul de texte tehnice din mai multe limbi nu-şi alesese un moment prielnic pentru debutul cu proze de imaginaţie. Găsii, totuşi, loc în zona criticii şi istoriei literare, publicând când cronici, articole, studii, când monografii – cum cele despre E. Lovinescu, Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale, noi, şi adesea revoluţionare date despre Titu Maiorescu şi formaţiunea lui politică, despre structurile liberalismului şi conservatorismului în România vechiului re