Îmi aduc perfect aminte de un exemplu pe care un profesor în facultate ni l-a dat legat de diferența dintre leu și marca germană care ar fi cam aceeași dintre Dacie și Mercedes. Ce vroia să spună acel profesor era că în spatele valorii și stabilității oricărei monede ar sta competitivitatea și capacitatea de a vinde ceva către piețele externe.  Cu cât ești mai căutat pentru produsele tale, cu atât vei putea exporta mai mult și vei avea intrări de valută în economia națională respectivă. O teză cât se poate de corectă dar care în economiile moderne nu se mai aplică.

Așa cum arătam și în articolele mai vechi, în economia reală se confruntă trei categorii de operatori: antreprenorii reali care produc bunuri și servicii de care piața are nevoie și care sunt permanent sclavii pieței și nicidecum stăpâni de sclavi cum lasă permanent socialiștii să se înțeleagă; antreprenorii politici dornici în permanență să inventeze noi autorizații (taxe) pentru antreprenorii reali din care să își extragă profiturile, fără a vinde mare lucru pieței și o categorie aparte de antreprenori politici - cei monetari care își tipăresc pur și simplu profiturile (de fapt, aceștia sunt cei mai periculoși dintre antreprenorii politici pentru că s-au plasat demult în afara controlului democratic și pentru că ei își produc ”profiturile” din nimic, rafinând transferul din bunăstarea antreprenorilor reali). Graba cu care ne grăbim de multe ori să lovim în piață, în capitalism, în antreprenorii reali făcându-i lacomi, ticăloși, egoiști, lipsiți de scrupule și vinovați de criza actuală ne afundă și mai tare în mlaștină.

Mai mult, putem observa și o obsesie aproape dusă la paroxism pentru consum și pentru consumator promovată de antreprenorii politici și monetari care, pentru că nu își extrag bunăstarea din producția pentru piață, nu sunt deloc interesați de apărarea poziției producătorilor