Multe cărţi de memorii apărute după 1989 aveau să aducă în faţa ochilor noştri aceeaşi poveste dramatică. O fată sau un băiat se nasc şi cresc într-o familie normală din Bucureşti sau din alt oraş al ţării, în anii de după primul război mondial. Se duc la şcoală, la liceu, merg cu prietenii şi colegii la cinematograf, în vacanţă la munte, pleacă din când în când la ţară alături de familie, cumpără prăjituri şi bomboane fondante de la cofetărie, fac pozne şi năzdrăvănii, ca toţi copiii, citesc primele cărţi care îi marchează, au întâile discuţii filozofice sau literare cu amicii, se îndrăgostesc, ascultă muzică la concerte sau la radio. Undeva, în acest traseu firesc al vieţii, firul sorţii se înnoadă, în mod nemilos, şi povestea plonjează undeva într-o închisoare, devenind una despre gardieni şi torţionari, chinuri şi umilinţe greu de descris, destine frânte, morminte fără nume, gropi comune. Din plimbările cu colegii prin Cişmigiu sau descinderile copilăreşti în cofetării de pe Calea Victoriei, se intră, după câteva episoade de război şi comunicate la radio, într-un univers concentraţionar-absurd care depăşeşte în oroare, pe alocuri, ficţiunea kafkiană sau orwelliană. Deşi în linii mari aceeaşi, fiecare istorisire aduce cu sine amprenta personală a martorului-supravieţuitor al acelei perioade, făcând ca povestea să fie, de fiecare dată, la fel de febrilă şi dramatică.
De la normalitate la a trăi schizofrenic
De data aceasta, cea care face recursul la memorie are, totodată, şi calitatea de arhivar al ei: Micaela Ghiţescu este şi redactor-şef al revistei Memoria, care consemnează în fiecare număr ororile perioadei comuniste. Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate traducătoare din România, cu peste 80 de volume publicate de traduceri din spaniolă, franceză, germană şi engleză, dar mai ales din portugheză, din c
