Să începem cu 14 iunie. Cum aţi aflat vestea despre ordonanţa de urgenţă privind schimbarea misiunii ICR? Existau ceva zvonuri dinainte sau aţi fost luată prin surprindere?

Zvonuri? Mai degrabă folclor. Exista însă, ca să vorbim serios, premisa unor schimbări de tip revanşă politică. Dar ordonanţa a fost o surpriză, şi încă de două ori: o dată pentru că nu am fost consultaţi asupra conţinutului, aşa cum este uzual să se procedeze şi cum s-a făcut ori de câte ori a fost în discuţie vreo intenţie de modificare la legea după care funcţionează institutul. Marea surpriză, veritabilă lovitură de teatru, a fost conţinutul ordonanţei, acel celebru preambul care schimbă cu totul filosofia de funcţionare a ICR. De la promotor al culturii române în străinătate (spre pieţele culturale de acolo şi, în mod egal, spre românii din străinătate), ICR a devenit vehicul pentru propaganda culturală de stat.

Nu ascund însă că, dat fiind contextul politic, ne pregăteam să facem faţă atacului asupra proiectului ICR în ansamblu. Eram prea puţin cu gândul la soarta noastră ca persoane (peste jumătate de an s-ar fi încheiat cel de-al doilea mandat, ultimul, pentru că toţi trei, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi cu mine, aşteptam deja ca pe o mântuire momentul), ci legat de soarta programelor. Un transfer de echipă, o împrospătare a strategiei, o pasare a misiunii către oameni noi, cu energie intactă, sunt lucruri absolut fireşti. Am spus-o de multe ori colegilor mei, îndemnându-i să-şi iubească programele, să le stăpânească desăvârşit ca să poată pleda pentru ele în orice condiţii. N-a fost cazul. A avut loc o preluare în forţă, ca şi cum ICR ar fi devenit, la propriu, o redută pe linia frontului. E jignitor pentru mediul cultural, pentru climatul pe care reuşisem să-l instaurăm în institut şi în relaţia institutului cu restul lumii. Pe scurt, s-a repetat un act tipic pent