M-am numărat printre cei care, o lungă perioadă de timp, au crezut în viitorul bursei autohtone şi, în logica acestei credinţe, am investit mare în companiile autohtone listate. Am mai avut chiar un dram de speranţă când noua conducere părea să aibă planuri ambiţioase.
Numai că totul s-a dovedit la fel de iluzoriu ca un castel de nisip. Măcinată de dispute, orgolii şi neîncredere între principalii actori, şi asta nu de ieri, de azi, chinuindu-se cu un rulaj zilnic derizoriu, ca să nu spun altfel, care se ridică în cel mai bun caz la 3 milioane de euro, tot atât cam cât se tranzacţionează la Frankurt în cinci-zece minute, bursa autohtonă, sau mai bine spus ideea de bursă autohtonă, primeşte lovitură după lovitură ceea ce îi apropie obştescul sfârşit.
Fondul Proprietatea, cel mai mare şi expus emitent, este măcinat de conflicte juridice, cel mai recent materializat cu anularea hotărârii de numire a Franklin Templeton ca administrator al său. Listările pachetelor minoritare deţinute de statul român se amână la nesfârşit de ani şi ani, deşi sunt prevăzute ca obligaţii în contractele asumate cu Fondul Monetar Internaţional.
Pentru a suplini lipsa de interes a emitenţilor autohtoni, conducerea bursei a decis să apeleze la importuri de emitenţi de parcă asta ar fi soluţia reală a problemelor sale... Tocmai citesc că un foarte mediatizat broker este căutat de toată lumea zilele acestea fiind bănuit că a plecat cu banii investitorilor. Şi sigur că în contextul ăsta îşi fac locul şi investitori pe măsură. Ca de exemplu unul la fel de mediatizat ca şi dl. Sima care, cu o pungă de bani, alta nu cea plimbată prin parcările bucureştene, a reuşit printr-o suveică clasică să cumpere pachetul de control la câţiva emitenţi locali: Electroargeş, Argus, Braiconf, Artego folosind pentru noile achiziţii numerarul firmei cumpărate anterior şi diluând deţinerile mi
