Afişul electoral e preistorie. Dezbaterea candidaţilor – Antichitate. Spotul electoral, închistat de reguli de difuzare cvasimedievale, şi-a trăit renaşterea odată cu Internetul şi moda campaniilor virale. Modernitatea este a candidaturilor-eveniment, care aţîţă ştirea: plimbi elefantul pe strada mare sau ridici un panou inept în piaţa prefecturii – gata, eşti pe toate canalele, te bîrfesc toţi forumiştii. În zilele noastre, viralitatea a trecut la nivelul superior: cel al reţelelor sociale, al site-urilor de sharing, al portalurilor de ştiri, toate supuse influenţei crescînde a bloggerilor, haterilor, postacilor şi – mai nou – a hacktiviştilor...
Să-i cadoriseşti pe alegători cu şepci, tricouri sau sacoşe (stimulente permise de lege) e mai mult decît înduplecarea bunăvoinţei. Este exploatarea consimţită a acestora, pe post de oameni-afiş, dispuşi să exhibe mesajul mai departe, spre alţi receptori. Dacă, printr-o minune, purtătorii de tricou ar putea oferi tricouri şi altora, iar acei alţii, la rîndul lor, altora..., efectul de propagare s-ar înteţi exponenţial. Această minune – care dă definiţia viralităţii – este posibilă pe Internet. Iar Facebook-ul pare a-i fi medium-ul ideal. Pe Facebook, mai dihai decît pe Twitter sau altele asemenea, toată lumea e receptivă, îngăduitoare şi, cel puţin la prima vedere, prietenoasă. Prietenii te recomandă altor prieteni; aprecierile unuia atrag mirările altuia etc.; totul pe un fond hedonist, relaxat, care permite însă şi activismul şic, şi implicarea socială light, fără stres, din tastatură... Poţi susţine cauze cu un click, poţi semna petiţii cu un share, poţi participa la donaţii fără să dai bani...
Facebook-ul e însă un instrument cu mai multe registre, nu uşor de stăpînit. La nivelul sutelor sau al miilor de relaţii, zisa prietenie e dublată de dorinţa de dominare, de influenţare, de înfeudare ideologică a ce
