O firmă de produse pentru pescuit îşi prezintă ultimele născociri în materie de momeli. Grăunţe cu gust de miere şi parfum de nu-ştiu-e. Cică peştii ar fi înnebuniţi după ele, le adulmecă  de la distanţă şi le înşfacă lacomi. E suficient să le arunci în apă şi gata, succesu-i garantat. Nu la fel procedează şi capitalismul ? Inventează momeli care mai de care, cu arome şi gusturi irezistibile şi hap !, plevuşca le înhaţă  fără  să şadă pe gânduri. În  balta asta globalizată şi apatridă, rechinii şi ciortanii vieţuiesc laolaltă, servindu-se unii de alţii. Dar peştele mai mic este dintotdeauna momeala celui mare. La capătul lanţului trofic pândeşte cu gura lăbărţată sistemul însuşi, pregătit să-i devoreze pe toţi. Dacă îmi cereţi să definesc capitalismul printr-un singur cuvânt, acela este momeala. Aici a păcătuit comunismul, a folosit momeli cu miros de năduşeală  şi gust de ostoire. Şi cum  dracu' să nu te saturi de ele şi să nu râvneşti la vitrinele colorate  şi îmbelşugate de peste drum ? Chestie de marketing politic, la urma urmei. Iar capacitatea  sistemului capitalist de a prosti individul este infinită, se regenerează  ceva de speriat. Unde mai pui că din întreprinderea asta se câştigă şi gologani cu ghiotura. Galantarele sunt doldora de momeli, viu colorate, sclipicioase, înmiresmate, provocatoare, însă nimic nu este ceea ce scrie pe etichetă. Minciuni frumos ambalate şi pentru a căror reclamă se plătesc sume uriaşe. Comunismul a crezut că e de ajuns să-şi expună marfa pe tarabă, adeseori învelită în hârtie  de ziar şi bâzâită de muşte. Nu a fost, fiindcă omul rămâne  de-a pururi sălbaticul păcălit   cu mărgele  de sticlă.

În Românica, momeala la care nu rezistă norodul  este sarmaua electorală. Simplă sau stropită cu niţică ţuică ori zaibăr. Gloata  se-nghesuie  să-şi umple  burdihanul cu pomana  oferită de politicienii bişniţari.  Sarmaua şi votul,