Filmul Hope Springs (David Frankel, 2012, cu Meryl Streep, Tommy Lee Jones, Steve Carell) e departe de a fi genial. Şi totuşi, l-am văzut de două ori: o parte din el, cel puţin, cea în care Kay, interpretată dincolo de aprecieri de Meryl Streep, îşi trăieşte discret, dar îngrozitor de nefericit singurătatea, e mai mult decît emoţionantă.
Povestea în sine e cît se poate de simplă: e veşnica istorie a unui cuplu foarte vechi, vechi de 30 de ani. Care, însă, nu devine tot mai bun, precum vinul, odată cu trecerea timpului. Ci tot mai inconsistent.
În ce constă „inconsistenţa“ (cuvînt plăcut, între pompos şi posibil, cu un grad ridicat de ambiguitate…)? Într-o formă fără fond, aparent singura ce s-a mai păstrat în vechea căsnicie. Cei doi dorm în camere separate, au obiceiuri paralele, abia dacă îşi mai vorbesc.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu În rolul soţului interesat doar de emisiunile de golf şi de ziarul de dimineaţă, Tommy Lee Jones e mai mult decît potrivit: morocănos, apărîndu-şi vehement intimitatea, într-un mod uşor cabotin. Meryl Streep, pe de altă parte, are o singurătate diferită: impusă, fragilă, fără cine ştie ce tabieturi de care să se agaţe, dureroasă şi nefericită.
Combinaţia dintre cei doi e salvatoare pentru film, dar distrugătoare pentru personaje. Mai bine zis, pentru cel interpretat de Meryl Streep: Kay devine tot mai nemulţumită de statu-quo-ul unei căsătorii ca-n caricaturile despre căsătorii şi se hotărăşte să acţioneze.
Evident, numai o acţiune radicală poate zgudui o stare prelungită nesănătos. Kay încearcă s-o facă pe cont propriu, se străduieşte să-i sugereze lui Arnold că ar vrea să-i împărtăşească intimitatea. Dar eşuează, pentru că Arnold pare opac. Intimitatea pe care o ştie, în ultimii săi ani, este cea a solitudinii. Solitudinea lui par
