În februarie 1994, când am fost schimbat din funcţia de preşedinte al Băncii Române de Comerţ Exterior (BRCE), mi-am spus că nu voi mai accepta niciodată o poziţie la stat. Schimbarea mea din funcţie era de aşteptat, atâta timp cât refuzam să administrez banca la fel ca pe o agenţie guvernamentală. Din păcate, ceea ce a urmat mi-a dat dreptate. După trei ani, BRCE, devenită între timp BANCOREX, şi-a dat obştescul sfârşit, sub povara uriaşelor credite neperformante acordate cu largheţe statului şi unei clientele politice puse pe căpătuială, obligând statul să preia pierderile la datoria publică.

Optsprezece ani mai târziu, statul a rămas acelaşi prost administrator, preluând anual pierderi de miliarde de euro ale companiilor la care este acţionar integral sau majoritar, în condiţiile în care calitatea de membru în consiliile de administraţie la astfel de companii este considerată o sinecura de către politicieni sau înalţi funcţionari publici, care-şi numesc rudele sau apropiaţii în astfel de poziţii.

Astfel că, nu este de mirare că FMI a condiţionat continuarea sprijinului financiar acordat României de stoparea hemoragiei, prin numirea de manageri privaţi la companiile cu probleme. De fapt, ceea ce-i interesează pe oficialii FMI este ca acele companii de stat să fie administrate după aceleaşi reguli de guvernanţă corporativă ca şi companiile private.

Conceptul de guvernanţă corporativă nu este foarte nou, dar a căpătat o relevanţă deosebită, mai ales în urma scandalurilor de răsunet provocate de prăbuşirea unor mari corporaţii: Polly Peck, BCCI şi imperiul media al lui Robert Maxwell în Marea Britanie, Enron, Tyco şi WorldCom în SUA. Prăbuşirea acelor companii, soldate cu pierderi de zeci de miliarde de dolari pentru acţionari, angajaţi, clienţi şi, nu în ultimul rând, stat, a determinat autorităţile din cele două ţări să revizuiască concept