Şi-a pus cineva întrebarea ce se-ntâmplă cu fiinţa umană în momentul încetării activităţii, prin pensionare? Probabil că foarte puţini. Oricum, nu autorităţile statului, chiar dacă pensionarii de azi au muncit zeci de ani, cu sârg, pentru binele nu doar al lor, ci şi al ţării. Mi-am pus această întrebare mereu, fără a găsi un răspuns. Şi aceasta pornind de la adevărul că, la 65 de ani, mulţi semeni sunt încă sănătoşi fizic şi mental şi ar putea produce idei sau bunuri materiale. Şi totuşi, ei sunt aruncaţi într-o nedreaptă uitare socială, nu de puţine ori chiar de propriile familii, care-i transformă în „buni pent Publicitate ru cumpă­rături“ şi… anexe gospodăreşti. Treptat, asupra lor coboară uitarea, care se întrerupe doar la trecerea în nefiinţă, pentru câteva clipe de evocare a unor merite. Imaginare sau reale. Astfel cade cortina peste ultimul act al vieţii. În acest context, nu ni se pare deloc întâm­plătoare fixarea, ca reper, a datei de 1 octombrie ca Ziua internaţională a persoanelor vârstnice. Cu alte cuvinte, organismele internaţionale au luat-o înain­tea comunităţilor naţionale, pornind de la reali­tatea îmbătrânirii populaţiei lumii. S-a avut în vedere şi conceptul îmbătrânirii active şi sănătoase, precum şi armonizarea relaţiilor între generaţii, în condiţiile existenţei unei evidente discriminări. Din păcate, apelul organismelor internaţionale către autorităţile naţionale a avut, până în prezent, un ecou slab, acţiunile întreprinse rezumându-se la palide ajutoare constând în alimente de primă necesitate, o picătură într-un ocean de nevoi. Nu de acestea au nevoie în primul rând vârstnicii, ci căldură sufletească şi… neuitare. De asistenţă sanitară decentă, de respect. În aceeaşi situaţie se află, din păcate, şi medicii vârstnici, cărora li s-au închis toate uşile. Forul tutelar, Ministerul Sănătăţii, i-a uitat şi demersurile efectuate