Am ieşit într-o seară în parc împreună cu o prietenă. Ne-am aşezat pe o bancă; aveam în faţă lacul, pe care se jucau nişte raţe, iar altele pluteau, pur şi simplu, uluindu-ne cu starea lor ”Zen”. Prietena mea vorbea despre bucuria pe care o trăia, ca o consecinţă a transformării ei interioare; se vedea pe sine ca pe o fiinţă nouă şi vorbea necontenit despre ea, cea de până acum doi ani, şi ea, cea de azi! Eu ascultam cuvintele, dar – în acelaşi timp – cu o altă parte din mine, alunecam către o fuziune cu frumuseţea naturii. ”Uite, pleacă păsările”, am remarcat, în vreme ce urmăream cu privirea stolurile fascinante, care se deplasau, cântând peste lac, într-o ordine fascinantă! Uluită, prietena mea şi-a ridicat uşor privirea şi, cu o evidentă sinceritate a spus; ”Ah, Doamne, din copilărie n-am mai văzut cum pleacă păsările”!

Sigur că păsările pleacă în fiecare toamnă şi se întorc în fiecare primăvară, e un dans al existenţei, al căldurii şi al frigului, în venirea şi-n plecarea stolurilor, ce cântă şi călătoresc, chiar şi peste oraşele aglomerate. Dar, de ce, oare, noi nu mai vedem aceste mişcări ale frumuseţii, ale vieţii, cum se poate că trecem zilnic pe lângă copaci pe care nu-i vedem, pe lângă flori şi pe lângă grădini de vis, fără să ştim că ele sunt acolo? Cum se face că păsările pleacă şi vin, dar le pot vedea mai uşor ochii copiilor?

Faptul că prietena mea putea vedea în seara aceea dansul păsărilor călătoare, la fel ca în copilărie, era semnul transformării conştiinţei ei. Conştiinţa încărcată a adultului, abrutizată, mintea fardată cu falsuri şi plină de conflicte, mintea închisă în propriile obsesii, se purificase, lăsând loc inocenţei copilului, starea din care omul poate vedea adevărul şi expresiile lui încărcate de frumuseţe. Oamenii trişti, nefericiţi, furioşi şi supăraţi trec pe lângă existenţă şi pe lângă adevăr, trec pe lângă lucruril