„O! Cine poate zice că aşa este plăcut dumnezeirii? În loc să să folosească obştea, să să îmbogăţească trei persoane călugăreşti, una de la Anadol, alta de la America, şi alta de la Bagdat. Şi măcar şi pămîntean, ce folos pot aduce patriii, cînd acestea (este vorba de veniturile mănăstireşti – n.n.) au ajuns să să vînză şi să să cumpere ca o marfă, făr’ de a să mai păzi acele hotărîri orînduieli de titor, ce s-au străduit şi au cheltuit spre folosul obştiii, iar nu spre a sta călugării răstornaţi în colţurile odăilor, îmbrăcaţi în haine scumpe, cu şaluri de mult încinşi, şi fie măcar şi căldură, cu cîte doaă blane de miluri şi de samururi îmbrăcaţi, în desfrînări şi în desfătări petrecînd?“ Observaţiile îi aparţin lui Dinicu Golescu, tulburat de experienţele sale prin lumea „civilizată“, acolo unde tagma clericală, înainte de a se desfăta, se lăsase implicată în proiecte educative, acolo unde clerul are o solidă şi temeinică instrucţie. Or, această instrucţie a fost o cerinţă a primei noastre modernităţi, o necesitate a „deşteptării“ celorlalţi. Iată ce spune acelaşi Dinicu Golescu: „vremea este, fraţilor, de a să da o bună orînduială, întîi la clirosul bisericesc, căci nesuferit lucru este de şaţ vedea cinevaşi preoţi prin cîrciumi, îmbrăcaţi în cămăşi numai, şi cu opinci, cu carăle la tîrgul de afară, cu cherestele de vînzare, şi cărînd nisip şi cărămidă făr’ de nici o ştiinţă de datoriile legii lui, şi făr’ de nici o cunoştinţă de cuvioasele urmări“.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Implicarea Bisericii în construirea unor programe educative, pentru propriii slujitori, nu pentru ceilalţi, este destul de firavă şi a fost întotdeauna destul de anemică. Regulamentele Organice (1830/1831), avînd nevoie de preoţi în susţinerea proiectului mo