Dan Sociu, așadar, Nevoi speciale – una dintre atîtea alte proze autobiografice, am putea spune. O proză, însă, care nu-și propune să țeasă o poveste, care nu-și propune să incite sau să explice, în care nu găsești, printre rînduri, acea ambiție a romancierului de a scrie totul, de a construi o lume perfect validă, ci, mai degrabă, o proză scrisă într-o formă utilitară, sanitară chiar, de jurnal-partener-de-viață cu răspundere limitată sau de martor-al-unor-notițe-către-sine, notițe acute, precise, de o cruzime ucigătoare, notițe în care amintirile și reflecțiile iau forma vîscoasă a unor idei-larve, care, odată văzute, nu contenesc să-ți provoace acel gen de repulsie sau de indignare ce te face să revii mereu la ele, în singurătatea minții, ca la o scenă șocantă. I-am spus jurnal sau istorie, dar aceste forme nu se suprapun perfect pe definițiile standard pentru că, în cazul de față, nu există o intenționalitate clară. În mod cert, Nevoi speciale s-a vrut a fi literatură, dar nu un anumit tip de literatură, nici măcar antiliteratură. Găsim, în acest sens, un dezinteres total față de oricine și orice altceva în afara propriului personaj, de ceea ce vede, faţă de ceea ce crede și i se relevă acestuia pe par­cursul bursei de creație de la Schloss Solitude și, totodată, pe parcursul reconstituirii ce are loc în momentul scrierii. Dacă în afara liniei narative trasate minimal, cît să poată fi plasat într-un context personajul, gîndurile acestuia ar fi putut compune un sistem, m-aș fi putut decide să-i spun jurnal de idei, dar tăietura gîndurilor, la fel ca tăietura versurilor în poeziile lui Sociu, nu urmează o cale prestabilită, nu oeră posibilitatea unei sondări exhaustive întru aflarea unor răspunsuri mereu coerente, ci este aleatorie sau chiar bruiată, voit agresată, atît prin substanțe, cît mai ales prin acest dezinteres reflexiv permanent. Avem de-a face, așa