Trăim, din nou, înrtr-o epocă resentimentară. Grupuri umane largi cred cu tărie că trebuie să primească mult din ce alții au prea mult. Bunuri, drepturi și bani adunate prin înșelăciune de bogați trebuie împărțite fără întîrziere săracilor. Condiția de bază a resentimentului e deja fixată: lumea se împarte în „bogați” și „săraci”.

Această diviziune răspicată simplifică o lume prea complicată și își înarmează purtătorul cu un drept sacru: acel sentiment moral inatacabil care exclude dubiul și justifică răsturnările revoluționare, dizolvarea ordinii date și redistribuirea puterii. Mecanismul e verificat în diverse momente istorice pre-revoluționare și se desfășoară, fără modificări, de cîțiva ani încoace în retorica demonstrațiilor anti-capitaliste și în argumentația economiștilor, ziariștilor și istoricilor angajați împotriva ordinii economice aflate acum în criză.

Vacarmul anti-capitalist simpatizat și amplificat de medii de de informare în genere stîngiste a ascuns, pînă acum, destul de bine, diferența, elementul de noutate al actualului moment resentimentar-revoluționar. Spre deosebire de situațiile revoluționare și pre-revoluționare clasice, actuala reeditare a resentimentului de masă vine după o consistentă epocă de libertate și prosperitate. Aproape 60 de ani de democrație politică și creștere economică au generat un nivel de viață neobinuit de ridicat în toate straturile societății, de la un cap la altul al lumii occidentale. Nu există precedent istoric pentru acest succes generalizat și incontestabil.

Societățile occidentale au trecut rapid și fără excepție printr-un proces de „îmburghezire” care n-a lăsat în afară nici o societate și nici un grup social. Marele cîștigător al acestui proces istoric a fost, de fapt, așa numita clasă muncitoare, un grup care a ieșit complet din definiția marxistă și s-a emancipat, susțin