”În clipa în care cineva își ia un angajament definitiv, și Providența se pune în mișcare. Se întâmplă tot felul de lucruri care altfel nu s-ar fi petrecut nicicând...incidente sau întâlniri neprevăzute ori ajutor material la care nimeni n-ar fi visat să îi apară în cale”, spunea Goethe! Providența pare să țină ochii deschiși permanent, să vadă dacă ne luăm angajamentul, dacă vrem și dacă cerem decisiv, definitiv, hotărât anumite lucruri pentru noi. Trebuie să ”ne luăm un angajament definitiv”, spune Goethe, pentru ca universul să se miște întru împlinire și pentru ea. Apoi, avem nevoie să îngăduim ca ceea ce am cerut, ceea ce am vrut să și vină spre noi. Cine știe de unde și cum se poate întâmpla un miracol? Cui nu i-a răsărit în cale măcar o singură dată în viață un om, o situație, o întâmplare fantatiscă, ceva ce i-a dat peste cap toate așteptările, toate înțelegerile, toată logica și înțelepciunea? Cine nu s-a întânit măcar o dată cu șansa, cu omul prin care ea a intrat în existență ca o regină în casa micului cerșetor?

Dar, de câte ori am ratat noi șansa, de câte ori am trecut pe lângă Providență și pe lângă brațul ei frumos ca pe lângă un obiect invizibil, ca pe lângă o cutie goală, căci în acele momente eram – poate – prea închiși în propriile minți, prea ocupați să ne plângem de milă și să ne scufundăm în nostalgii lăuntrice, a căror recompensă măruntă ne-a umplut atât de des existența? Sunt întâlniri ale vieții atât de tulburătoare, încât se poate ca apariția lor să ne zdruncine toate reperele și, pentru că nu izbutim să deosebim copacii de pădure, Grația divină trece pe lângă noi ca o căruță stricată! Nu recunoaștem întotdeauna, unii de cele mai multe ori, mâna întinsă a șansei și o lovim, o ignorăm sau încercăm din răsputeri s-o negăm și s-o distrugem. Vin în viețile noastre iubiri pe care, netrâindu-le la vremea lor, neânțelegându-le prezența,