Motto: Speranţele trebuie semnate
Un citat dintr-o carte... Jurnal.
N-am cumpărat imediat cartea Oanei Pellea, apărută în 2009 la "Humanitas”. Nu că n-aş fi fost curioasă, dar poate eram invidioasă, cine ştie...
Nu-l citesc de la pagina 1 la 219. Îl citesc pe sărite. Nu ştiu de ce! Îmi place foarte mult. Cartea e zbanghie! Seamănă cu Oana. Are o mare sinceritate. Şi mult curaj. Şi-şi asumă riscuri.
Într-una dintre pagini o găsesc pe Domnica, mama Oanei. Am cunoscut-o, am fost prietene într-un timp. O prietenie luminoasă.
Am iubit-o mult. M-a marcat, eram în anul I de facultate, vulnerabilă şi lacomă de fericire şi Domnica, un om extrem de delicat, un om frumos şi generos, mi-a făcut un bine imens.
Era frumoasă. Semăna cu o actriţă franţuzoaică, Françoise Arnoul, doar că avea ochii verzi. Ochii ca două mări.
Între Oana şi Domnica era în afara legaturii de familie, mamă-fiică, o altă comunicare – ceva numit şi prietenie, dar nu era numai asta. Oana parcă o proteja pe Domnica în viaţa lor de toate zilele în care au fost greu încercate. Domnica avea ceva din "cuminţenia pământului”. Aveam un pulover negru, "pe gât”, franţuzesc, de câte ori îl îmbrăcam eram frumoasă. Era fermecat. L-am avut până s-a făcut bucăţi. Dominica era atât de generoasă, încât, mai târziu, când am citit acea magnifică poveste englezească pentru copii, "Polyanne”, m-am gândit dacă eu cunosc un astfel de om, am zis imediat: Domnica.
Există o rugăciune, "Doamne, apară-mă de o moarte năpraznică”. Dar nu! Asta a fost sfârşitul acestei femei uimitoare.
Oana scrie: "...şi mama mea e viaţa mea şi va fi până ne vom întâlni din nou... Am văzut cum cineva care, mulţumesc lui Dumnezeu, este mama...am văzut cum cineva poate muri superb. Cum poate cineva să lupte cu cancerul 5 ani. Cum poate o femeie su
