Am mâncat mult şi bine în răstimpul celor treisprezece luni adunate în Kosovo, chiar şi după înaltele standarde cantitative româneşti; probabil nu la cele mai înalte cote ale gastronomiei şi nici la cele mijlocii, dar a fost mult, bine şi variat. În fond nu este, după cum am observat la faţa locului, tocmai o caracteristică naţională această obsesie a soldatului pentru maţul gros şi paharul plin. Pretutindeni într-un teatru de operaţii soldatul oricărei naţii se gândeşte unde doarme, ce mănâncă şi ce bea, după ce evident, s-a asigurat de siguranţa lui.

Este aşadar falsă preconcepţia că românii ar fi mai "fomişti" sau mai "beţivi" decât alte naţii. Acolo, în teatrele de operaţii, unde instinctele primare sunt, din cauza stressului, mai puţin reprimate, se poate vedea că foamea şi setea nu sunt nicidecum aspecte de specific naţional. Poate de aceea sunt atât de populare şi de frecvente în toate campurile internaţionale deja celebrele barbeque-uri cu meniu extrem de simplu (grătar de porc şi pui asortat cu o salată şi udate îndeobşte cu bere, mai rar cu vin, dar totul în cantităţi pantagruelice) care se organizează la orice petrecere de adio (farewell-party), aniversare, zi naţională sau sub orice alt pretext. În toate aceste ocazii culinare militarii - indiferent de ecusonul naţional pe care-l poartă - se îndoapă copios şi se îmbată temeinic, fără nici o jenă, poate pentru a-şi anestezia preţ de o noapte angoasele şi dorurile care-i macină.

Spre deosebire de occidentali, actualele generaţii de români - din cauza lipsurilor şi frustrărilor din ultimile decenii - au moştenit în subconştient o justificabilă angoasă culinar-bahică, care se traduce printr-o lăcomie a îngurgitărilor ce uneori devine penibilă. Această spaimă a soldatului român în a mânca şi bea pe săturate cât mai repede şi înainte de toate provine din faptul că nici acum în cazărmile şi popote