Este de notorietate în această perioadă confruntarea învrăjbită dintre cei care reclamă „inutilitatea artei“ și ceilalți care, indignați cu îndreptățire că artiștii, scriitorii și alți „muncitori calificați în uzinele Sadoveanu și Arghezi“, cum scria Mircea Dinescu acum cîteva decenii, sînt chemați să dea seamă, asemenea unor chiaburi culturali, de a se fi înfruptat din „foloase necuvenite“.Evident că, acolo unde „o clasă de mijloc a spiritului“, ospitalieră și deschisă dialogului, nu se face auzită mai bine, aceste confruntări nu pot decît să sfîr­șească într-un vodevil modest, cu uși trîntite și lacrimi demonstrative. Cazul discutat aprins recent este acela al scriitorului Mircea Cărtărescu, nu reiau aici argumentele. De aici mai departe, intervențiile calme sau inflamate, precum și vocile corului, de pe diverse forumuri ale ziarelor. Pentru generația mea (a „decrețeilor“, cum am fost insultați nediferențiat, dar productiv, în multe rînduri), amintirile se scriu cum vedem mai jos; mă refer la „decrețeii filologi“ și la toți cei cărora, indiferent de facultatea pe care o urmau, afanisiți de citit cărți și articole indicate de profesori, în frigul hidos de la BCU, lectura de poezie sau răsfoitul unui album de pictură le însenina ziua. Zile și anotimpuri personale 1987, holul Facultății de Filologie, „sub statuia din stînga“: Mircea Cărtărescu venise să se întîlnească cu vreun profesor sau, pur și simplu, să-și aștepte soția. O mică rumoare luminoasă îl însoțea, căci era autorul de poezie cel mai „tînăr“ din generația sa. În plus, era ceva ce urma să devenim și noi, căci era profesor de limba și literatura română. Pentru noi,„desantiștii“, „aer-diamantiștii“ erau deja istorie literară recentă și îi citeam cu aceeași aten­ție cu care citeam literatura „din bibliografie“. Faptul că unii dintre colegii noștri de an: Cristian Popescu (și speciala lui soră, Ingrid),