Cu traseismul politicienilor prin partidele politice ne-am obişnuit din păcate. E o forma individuală de trădare a iluziilor colective investite în ei, care însă, la acest moment de mare tensiune socială, nu mai asigura combustibilul de ticăloşie necesar partidelor pentru cucerirea rapidă a puterii. E nevoie de mult mai mult, chiar de altceva. Iar soluţia spontană, găsită din mers, pentru ca politicienii să nu mai descalece fiecare şi să aştepte sau să caute un alt vehicul politic, este traseismul partidelor.
Nu mai este timp pentru un partid să cumpere cîţiva parlamentari de la alte partide, pentru configurarea unei noi majorităţi parlamentare, forţînd astfel formarea unui alt guvern? Atunci înseamnă că partidul însuşi trebuie să migreze, în direcţia care îi asigură acea cîrdăşie politică aducătoare de succes. În fond, traseismul partidelor politice este mişcarea prin care partidele o iau razna, în raport cu ce şi-au propus public să fie, dar mai ales în raport cu ce au creat impresia că sunt. Rezultatul este o forţare a electoratului propriu de a accepta o captivitate necondiţionată, în cuşca unui partid care îşi păstrează denumirea, dar îşi ia libertatea de a fi cu totul şi cu totul altceva. Este o mişcare de-a dreptul tectonică, pentru că zguduie temeliile percepţiei publice şi modifică relieful vieţii politice, pînă la provocarea de dezastre constituţionale şi fracturi ale ordinii de drept.
Fiind expresia grabei uriaşe în cucerirea puterii şi a disperării în faţa ineficenţei proprii, traseismul partidelor politice este un fel de ardere a etapelor, născută din ignorarea tradiţilor, lipsa culturii şi necunoaşterea tehnologiilor politice, adică o paradoxală “scurtătură ocolitoare” a căii regale spre putere.
Sunt mai multe trepte ale acestui abandon de identitate partinică: părăsirea poziţiei strategice (a docrinei), părăsirea poziţiei tactice (a
