Se vorbeste in ultimul timp cu pasiune de stenograme. Ele sunt folosite ca argument suprem pentru a dovedi ca avem probe, acolo unde de fapt nu stim sa aratam alta proba.
Caci un text scris cu litere de tipar pe ecranul televizoarelor si citit de un lector care incearca sa imite eventuala intonatie a persoanelor incriminate nu poate fi decat o farsa, pe care numerosi telespectatori o iau de buna pentru simplul motiv ca nici nu stiu cum arata stenograma adevarata si ce-i de capul ei.
Stenografierea, o tehnica disparuta
Putina lume stie ca, de pe la sfarsitul secolului trecut, nimeni nu mai stenografiaza nimic, nicaieri. Stenografiatul este un procedeu pe care l-au desfiintat tehnicile moderne si indeosebi reportofoanele.
La originea ei, stenografia era un mod de a scrie mult simplificat, pentru rapiditatea scrisului, astfel incat sa eviti forma complicata a literelor, asa cum am invatat-o in clasele primare. Practic, scriai cu viteza cu care vorbea interlocutorul.
Reporterii stenografiau interviurile, studentii isi stenografiau cursurile (nu prea erau pe atunci cursuri tiparite), iar in Parlament secretarii stenografiau cuvantarile, pe care a doua zi le trasnscriau cu litere normale si, eventual, le incredintau tiparului.
Profesia de stenografista se invata greu, dar era apreciata si bine remunerata. De obicei, stenografista era si dactilografa, ceea ce ii permitea sa prezinte in final textul pentru lecturare sau publicare. Un curs de stenografie dura circa un an, iar la noi in tara era binecunoscuta scoala Sthal.
Bineinteles, ceea ce ni se serveste noua astazi la televizoare n-are nimic comun cu stenografia. S-ar putea sa fie inregistrari audio, transcrise si lecturate, carora li se spune stenograme, probabil pentru a invalui faptul intr-un mister cu aer de autentic.
Putina
