Pe vremea comunismului, un banc de la Radio Erevan, suprema instanţă a presei sovietice pentru tot lagărul comunist (Radio Erevan exista, dar bancurile nu, fiind atribuite subtilului umor georgian), spunea aşa (întrebare de la ascultător): „E mare diferenţa între socialism şi comunism?“. Răspunsul a venit prompt, ca şi replica: „Nu e mare, e doar un pas“. „Atunci, (întreabă ascultătorul), de ce ne ţineţi crăcănaţi de şaptezeci de ani?“ Aici nu e vorba de Radio Erevan, ci de Televiziunea Română. Nu întreabă un ascultător, ci angajaţii instituţiei. Şi nu e vorba de şaptezeci de ani, ci de şaptezeci de zile. 24 de ore, multiplicate de şaptezeci de ori pentru oameni fără vreo vină, în afara unei moşteniri care nu le-a fost dată, ci luată – ne întoarcem iar la umorul georgian, la bancul cu bicicleta, nu primită la loto, ci furată de hoţi din propria ogradă. Cam aşa trebuie să se simtă ei, slujbaşii modeşti ai unei instituţii care a reuşit, din nefericire pentru aceasta, să-şi ducă de rîpă prestigiul din cauza şefimii. Am mai văzut asemenea cazuri şi necazuri, poate prea des şi de multe ori. Celebrele privatizări prin MEBO, din anii ’90, o metodă de inspiraţie postsovietică şi „implementată“ la noi de guvernul Roman, prin care tot ce era profitabil a plecat de la stat, cu „acordul“ angajaţilor, care primeau cam 1/3 din acţiuni (cu umor negru, acestea au fost denumite „PAS“, adică „participarea la active a salariaţilor“, prin care avuţia naţională a fost pierdută la poker în faţa activiştilor şi a securiştilor), au dus la marele rapt – şi anume privatizarea comunismului. Au urmat multe altele. Acum, sub sabia falimentului stă şi Televiziunea Română. Beneficiară a unui tribut de impopularitate, dacă e să ne amintim nefericitele reportaje din timpul mineriadelor sau toate odele ridicate zeilor zilei, începînd cu emisiunile lui Everac şi terminînd cu emisiunile specia