Dragă Ovidiu, Aş participa cu dragă inimă la dezbaterea despre traducerile din literatura română pe care o propui, doar că, de această dată, nu pot să dau curs amabilei tale invitaţii. Motivul este că am lipsit mai multe săptămîni din ţară, călătorind pe un continent unde presa noastră, cîtă şi cum e, nu prea răzbate. Prin urmare, nu sînt la curent cu ce s-a mai petrecut în viaţa noastră culturală – şi politică, de bună seamă. Or, în preambulul mesajului pe care mi l-ai trimis, dezbaterea propusă de tine pare să aibă un caracter mai curînd polemic. OK, dar cu cine ar trebui să polemizăm? Asta nu mi-ai spus. Cine adică ar fi cel care îşi închipuie că unei edituri din străinătate – Gallimard sau Suhrkamp, de pildă – i s-ar putea impune să traducă anumiţi autori români, şi nu pe cei pe care, eventual, editura i-ar selecta ea însăşi? E o enormitate. Dacă cineva susţine aşa ceva, în mod cert e un novice şi habar nu are că astfel de practici sînt de neconceput în ceea ce azi numim „piaţa“ de bunuri culturale, unde libera circulaţie a valorilor culturale e literă de lege. Nici măcar Majestatea Sa Regele Suediei, darămite directorul Institutului Suedez, nu mi-ar putea impune mie, ca editor, ce scriitor din ţara lui să îl traduc în limba română. Repet, e un nepriceput cel care susţine altfel şi nu are rost să ne irosim timpul cu el. Îmi mai spui că s-ar fi sugerat o nouă clasificare în literatură, şi anume „scriitori băsişti“ şi „antibăsişti“. E o glumă, cred, scornită de un gazetar mai hîtru sau de vreun politruc. Ar fi ca şi cum cineva de la Institutul Francez ar spune: „Ajunge cu Houellebecq! E de dreapta, să nu mai aud de el. Nu vom mai finanţa traducerea cărţilor sale“. Din fericire, asemenea judecăţi nu se mai fac auzite astăzi. Sau poate că se aud prin Coreea de Nord ori Belarus şi nu ştiu eu. Ce ar trebui să facă ICR-ul, mă întrebi? Păi ce a făcut atît de bine î