Îmi rezerv dreptul de a scrie despre Albania prezentului (pe care am cunoscut-o, nu demult, "la ea acasă”) şi despre cea a trecutului apropiat (păzită de cele peste 700.000 de cazemate ridicate în epoca parteneriatului politic şi militar albanezo-chinez) cât de curând, poate chiar mâine... Astăzi însă aş vrea să răsfoiesc pagini cu legende albaneze. Poate şi pentru că, printr-un concurs de întâmplări, copilăria mea a început sub semnul sacrificiului din Rozafa (primisem ca premiu, la şcoală, în clasa a II-a, o carte cu trei legende albaneze) – ceea ce m-a făcut să exclam, doi-trei ani mai târziu, când am aflat de legenda Mănăstirii Argeşului: cât de mult seamănă destinul Rozafei cu cel al Anei lui Manole!

I-am amintit de legenda aceasta dlui academician Kopi Kycyku, în microbuzul care ne purta prin munţii Albaniei pe noi, membrii Asociaţiei Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism din România. Mi-o aminteam ca printr-o ceaţă subţire... Pe măsură ce firul legendei curgea, ochii academicianului albanez (excelent vorbitor de limbă română!) jucau în lacrimi... Şi-aveam să mai văd lacrimi ori de câte ori filonul vechi, traco-ilir, cel care ne înfrăţeşte pe noi, românii, cu albanezii, ieşea la iveală.

Dar, fiindcă am pomenit de legenda cetăţii Rozafa, ce-ar fi s-o aşez pe hârtie?

Castelul din Rozafa (Kalaja e Rozafës) se află în nordul Albaniei, nu departe de Skodra sau Skutari (Shkodrës). Pe dealul înalt de 130 de metri, înconjurat de albiile a două râuri, şi-au înălţat cetate ilirii – cuceriţi cu greu de romani, la anul 167 î.Hr. –, apoi veneţienii... Castelul a rezistat unor lungi şi obositoare asedii – ale otomanilor şi ale vecinilor muntenegreni. Istoria în sine ar fi fost suficientă ca să te atragă. Legenda este însă mai tulburătoare ca faptul istoric! Ea povesteşte despre trei fraţi (iliri!!??) care au luat hotărârea de a ridica un castel pe