Vineri, la Banca Naţională, într-o reuniune sub egida ELEC (Liga Europeană pentru Cooperare Economică) la care au participat reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai Băncii Centrale Europene, economişti şefi din bănci, profesori universitari şi analişti din ţări din zona euro sau din afara zonei euro, inclusiv din România, s-a evidenţiat o preocupare insistentă pentru trecerea la euro. Am reţinut cu deosebire punctul de vedere potrivit căruia, în cazul celor zece ţări din afara zonei euro, ar fi o eroare să fie forţată aderarea la euro înainte de îndeplinirea tuturor criteriilor. Pentru toate cele zece ţări, problema este nu când vor fi admise, ci cum anume vor fi pregătite pentru acest pas.
Referindu-se la România, economistul şef la Băncii Naţionale, Valentin Lazea, a opinat că „este dificil să fie menţinut orizontul 2015, fiindcă ar fi nevoie să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii: 1) să intrăm în ERM2 peste două luni, în ianuarie 2013; 2) să luăm în considerare doar perioada minimă în ERM2, de doi ani; 3) forurile europene să accepte ca adoptarea euro pentru România să nu aibă loc la 1 ianuarie 2015, ci la mijlocul acelui an”. Cu siguranţă că are dreptate. În ideea că important nu este când vom intra, ci cum vom intra, e de luat aminte sublinierea lui Valentin Lazea că probleme mari vom avea nu cu criteriile de convergenţă nominală, ci cu acelea de convergenţă reală.
Să numărăm: ne stau în faţă, ca primă tranşă, cinci criterii de convergenţă nominală. Primul: rata medie anuală a inflaţiei, analizată pe o perioadă de un an înaintea momentului examinării. Al doilea criteriu: rata dobânzii pe termen lung, măsurată pe ultimele 12 luni înaintea examinării. Al treilea criteriu: stabilitatea pieţei valutare. Al patrulea criteriu: sustenabilitatea poziţiei fiscale, în speţă, e vorba de deficitul bugetar, care nu poate să depăşească 3% din PIB