Pe cât a fost de abstract la început, pe atât de concretă a devenit acest concept în zilele noastre. Democraţia este o instituţie palpabilă, cuantificabilă şi măsurabilă; o instituţie care poate fi dimensionată sub aspectul conţinutului foarte direct şi concret. Literatura politică împreună cu literatura juridică precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii Europene de Justiţie sau a Curţii Constituţionale au stabilit de nenumărate ori caracterul efectiv al democraţiei. Lucrul acesta s-a întâmplat şi pentru că, începând cu primul război mondial, concepţia franceză cu privire la raison d’etat a fost înlocuită cu abordarea americană a lui Widrow Wilson relativă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor; nu interesele egoiste şi limitate ale statului determină democraţia constituţională ci existenţa drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

În multe feluri poate fi subţiată democraţia, adică poate fi lipsită de conţinut, după cum în la fel de multe feluri se poate exprima democraţia constitutională. Legea este atât un instrument de afectare a substanţialităţii democraţiei cât şi un instrument de exprimare a democraţiei. Măsura şi modalitatea în care democraţia se raportează la lege sunt un criteriu de apreciere a consistenţei democraţiei. Legea are o existent statică şi una dinamică. Existenţa statică este determinată de Parlament, în cadrul procedurii de elaborare şi adoptare a acesteia, după cum existenţa dinamică este provocată de interpretul acestor dispoziţii legale, adică în majoritatea cazurilor de instanţele judecătoreşti.

Sub aspectul separaţiei puterilor în stat, pentru instanţele judecătoreşti există mijloace legale pentru a verifica acurateţea şi caracterul democratic al interpretării dispoziţiilor legale, aceasta inclusiv cu reperscursiuni asupra persoanei judecătorului. Mai mult, ins