Că democrația reprezentativă este un sistem imperfect a devenit deja un truism.

La fel de notoriu este și că reprezentanții poporului aleși ca parlamentari alcătuiesc o instituție corigentă la extemporalele de popularitate și credibilitate.

La același capitol al premiselor adevărate am putea adăuga și faptul că între voința poporului și expresia ei prin vocea aleșilor există adesea o vizibilă inadecvare (și asta nu doar la noi): numeroase preferințe și, respectiv, idiosincrazii ale majorității (atestate de sondaje de opinie) sunt ignorate de puterea legislativă pentru rațiuni întemeiate sau, dimpotrivă, discutabile. Asemenea decalaje țin însă de însăși natura democrației reprezentative și –încadrate într-o marjă tolerabilă – fac sistemul democratic imperfect dar, deocamdată, acceptabil prin comparație cu diverse totalitarisme experimentate în istorie. Dacă facerea legilor ar avea la bază sondajele de opinie și gusturile, umorile ori alergiile majorității, mâine ar trebui probabil legiferată triplarea salariilor sau, bănuiesc, pedeapsa cu moartea pentru violatori. Or, din rațiuni care-s mai sus de voința populară, puterea legiuitoare recurge la corecții ale opiniilor majoritare. Întrebarea dacă asemenea corecții se încadrează sau nu în logica funcționării sistemului bazat pe reprezentativitate ar merita tratată separat pentru că este un subiect fierbinte al contemporaneității: aceia care ocupă străzile lumii în numele unor “politici subterane” (“subterranean politics”) protestează nu atât împotriva austerității per se, cât a însuși sistemului democratic (ar fi interesant de speculat pe tema felului în care ar trebui rescris dreptul în opinia acelora care iau în stăpânire parcuri și piețe în numele sloganului “we are 99%”sau a demonstranților indignados care scandau pe străzile Madridului “să vă cărați cu toții” – “que se vayan todos”…).

În orice ca