Dincolo de orice, nu inteleg nicicum incapatanarea liberalului Mircea Diaconu in a nu-si prezenta demisia din functia de parlamentar, ca sa puna capat circului deja prea mare provocat in jurul cazului sau de incompatibilitate.

Aici nu este vorba despre dreptate si, cu atat mai putin, despre adevar. Este vorba despre cel mai simplu lucru, o calitate de care eram convins ca actorul este pe deplin inzestrat: bun simt.

Evident ca se poate discuta in jurul corectitudinii deciziei ANI in legatura cu starea de incompatibilitate in care se afla senatorul Mircea Diaconu, asa cum se poate vorbi mult si bine despre rezultatele si eficienta Agentiei Nationale de Integritate.

O institutie care a fost amputata chiar de la nastere, dupa ce a asteptat pitita prin sertarele din fundul Parlamentului ani de zile la rand. Normal ca o clasa politica reprezentata intr-o asemenea masura de fosti comunisti, corupti, semianalfabeti si loaze fara nicio cultura nu putea sa produca nimic mai bun decat o struto-camila compromisa din start, precum este in prezent acest ANI.

Dupa ce a fost in mijlocul unui alt scandal national - in momentul in care era ministru al Culturii si a fost nevoit sa demisioneze, pentru ca ICCJ daduse dreptate ANI pe aceeasi decizie de incompatibilitate a senatorului Diaconu - am crezut si am sperat ca actorul se va feri si isi va proteja numele si renumele de atacurile oarbe ale presei si societatii si va pune la adapost reputatia pe care si-a dobandit-o in ani de munca cinstita.

Ei bine, nu s-a intamplat. Si este cu atat mai ciudat ca Mircea Diaconu nu a ales sa isi prezinte demisia si din functia de senator, obligandu-si in schimb colegii sa ia una dintre cele mai aberante si nedemocratice decizii - respectiv, sa voteze impotriva hotararii de incompatibilitate a ANI -, dupa ce stim ca din Guvern a avut puterea