Irina Răchiţeanu ne-a părăsit în 1993. La mijloc de octombrie. Am iubit-o atât de mult încât nu pot scrie despre ea cu uşurinţă. Amintirea este şi ea plină de vinovăţie, pentru că ea a plecat brusc şi a lăsat un gol, pe care nu l-am mai putut umple niciodată cu nimic.
Am văzut-o prima dată în "Orfeu în Infern” de Tennessee Williams. Juca Lady Torrance şi partenerul ei - "omul cu pielea de şarpe” era Florin Piersic. Când se juca piesa la Teatrul Naţional, pusă de Alexandru Finţi, Bucureştiul avea temperatură.
Avea un fel de a se dărui rolului, de a trăi intens şi fierbinte, încât de câte ori o vedeam, şi asta s-a întâmplat de vreo 30 de ori, plecam cu ea în gând şi-n suflet.
A avut roluri fantastice, a fost o actriţă norocoasă şi frumoasă.
A fost Maria Stuart şi Anna Karenina, Medeea şi Doamna Clara, Anca din Năpasta, Hecuba şi Lady Torrance, Femeia comisar şi Frumoasa din pădure.
Iubea poezia. Recitalurile ei erau covârşitoare. Muncea mult şi viaţa n-a existat pentru ea în afara scenei, decât împletită cu teatrul.
Era de o mare sensibilitate. Era mândră, citea mult, îi plăceau cărţile.
Într-o zi, i-am zis că văzusem un program de la Anna Karenina şi ce frumoasă era!
"Da, mi-e dor de mine tânără!”, mi-a răspuns.
Nu era făcută să nu fie tânără, n-avea puterea să facă tranziţia spre "o vârstă a treia”. Suferea îngrozitor în faţa vârstei care o făcea foarte vulnerabilă.
A fost profesoară la Institutul de Teatru.
A iubit. A călătorit. Dar nimic n-avea importanţă pentru ea, numai "teatrul” o făcea să fie vie şi adevărată.
Şi când recita poezie.
Într-o cronică semnată Dumitru Negreanu, în 1969, se spunea despre felul ei de a recita poezie.
"O femeie cântă de viaţă, de dragoste, de moarte. Degetele ei strunesc văzduhul şi glasul ei străluceşte mereu în
