Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), deşi cu rezultate spectaculoase în ultimii ani, poate atenua doar o mică parte a problemei corupţiei româneşti. Are funcţie represivă doar în cazul marii corupţii şi nici nu poate fi altfel: ceva peste o sută de procurori DNA din cei circa 2500 la nivel naţional (în atenţia colegului Cristian Teodorescu, 4000 sunt judecători din totalul magistraţilor, nu procurori), nu pot şi nici nu este rentabil să urmărească mica corupţie. Ar fi stupid, neeconomic, să plăteşti un procuror cu grad de parchet general cu 2000 de euro pe lună pentru a investiga o mită de 100 de lei primită de un agent de circulaţie. Asta fără a lua în calcul salariilor poliţiştilor de judiciar şi alte cheltuieli conexe.

Problema, cred eu, e că, în cazul micii corupţii, sistemul represiv este şi va fi întotdeauna ineficient. Fie şi numai dacă luăm în calcul resursa umană necesară pentru a depista câţi din zecile de mii de poliţişti se dedulcesc la mita măruntă. Cât ar cheltui statul, nu doar pentru investigarea unei şpăgi de 100 de lei, cât mai ales pentru analiza ei în sistemul judiciar?

Fără a abandona latura represivă (urmărirea şi condamnarea penală) a micii corupţii, un legiuitor bine intenţionat şi inteligent ar trebui să ia în calcul factorul “foame” al micului funcţionar. Să exemplific. Un agent de circulaţie cu care “cazi la înţelegere” şi îi laşi, aşa, din “neatenţie”, 100 de lei între acte, pentru a nu plăti o amendă de 500 plus o suspendare a permisului de conducere, se gândeşte automat la factura la gaze şi la salariul său de 1000 de lei lunar. Ce poate face legiuitorul inteligent în acest caz? Soluţia e simplă: agentul de circulaţie beneficiază de o zecime din valoarea amenzii aplicate, în cazul în care aceasta nu a fost înlăturată de instanţă. Pentru a preîntâmpina eventualele abuzuri, se poate imagina un sistem în care poliţistul să