Încă de la primele acorduri ale „Anotimpurilor" am simţit ceva, aşa, ca o emoţie, care nu mă cuprinsese niciodată.
Au trecut nouă luni. Parcă au trecut nouă ani. M-am dus la concert, la Ateneu. Am ascultat „Anotimpurile" lui Vivaldi, în interpretarea lui Alexandru Tomescu şi a ansamblului Stradivarius, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea. S-au cântat şi „Cele patru anotimpuri" de Astor Piazzolla. S-ar putea ca tu să nu fi ascultat niciodată Piazzolla. Ce ciudat sună „niciodată" când mă gândesc la tine! Nu-ţi pomenesc aceste nume ca să mă laud. Am ascultat concertul fără să fiu vrăjit de sunete, cum se spune. Încă de la primele acorduri ale „Anotimpurilor" am simţit ceva, aşa, ca o emoţie, care nu mă cuprinsese niciodată. Ciudat mai e şi cuvântul ăsta, „niciodată", pentru mine, acum! şi nu ştiam ce fel de emoţie era, pentru că nu sunt un meloman înrăit, pentru că nu sunt un cunoscător al artei interpretative şi nici nu mă „sparg în figuri" de snob. Pur şi simplu ascultam „Anotimpurile". Cu gândurile în altă parte.
şi atunci mi-am amintim de stick-ul pe care mi l-ai dat în urmă cu trei ani, ce repede au trecut trei ani!, cu „Anotimpurile" lui Vivaldi. Mi-ai spus, în gară, înainte de a te urca în tren, ascultă cum cântă tipul ăsta! Tipul se numea Nigel Kennedy. şi am ascultat „Anotimpurile" în interpretarea violonistului Nigel Kennedy. Nu auzisem de Nigel Kennedy. Am dat o căutare pe Google şi am aflat, aşa, din „avion", cine este. Dar nu vreau să fac o comparaţie între aceşti doi muzicieni. Pentru că nu sunt în măsură să fac asta, l-aş mânia pe Dumnezeu.
Vreau să-ţi spun, totuşi, că am început să ascult acele „Anotimpuri" mai întâi crispat. Apoi le-am ascultat apăsat de disperarea că anotimpurile vor trece prin viaţa mea unul după altul şi te voi pierde şi n-am să ştiu cum să te pierd şi cum voi trăi fără tine, doar cu aceste nemiloase „anotimpuri"
