Lucian Boia este un istoric care s-a impus relativ tîrziu în spațiul public românesc. Abia în ultimele două decenii a devenit un nume consacrat și a primit un bonus de notorietate. A ieșit din granițele strîmte ale prestigiului de breaslă și a ajuns un autor citit de mult mai multă lume, ceea ce pentru un istoric – căci Lucian Boia a fost și a rămas consecvent propriei meniri și între limitele impuse de propria profesie – este chiar foarte bine. Adevărat este că istoricii își dau adevărata măsură după 60 de ani – față de matematicieni sau de fizicieni, care explodează la vîrste mult mai fragede –, dar nu toți reușesc. După cîteva remarcabile lucrări de istorie și istoriografie și extrem de reușite apariții editoriale franco-românești, care, de ce să nu recunoaștem, au confirmat din plin potențialul intelectual al istoricului român, Lucian Boia, dincolo de controversele iscate, își permite un intermezzo confesiv-memorialistic. Din convorbirile cu un mai june istoric – l-am numit pe Eugen Stancu – iese un volum extrem de incitant. Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia ni se relevă ca o frumoasă poveste a unei vieți. Avem nu doar o rememorare a unor secvențe biografice, dar și radiografia, calmă și neresentimentară, a unui timp. Așa cum i-a fost dat istoricului. Punct. Fără menajamente, cu bune și rele, asta a fost, așa i-a fost dat. Nu vrea să se văicărească de tribulațiile sub comuniști, nici să coloreze acolo unde a trăit în alb și negru. Avem o bună fișă clinică a unei vieți asumate sub semnul pasiunii pentru o anume profesie – istoria –, dar și meandrele care au parazitat acest destin. Fără crispări sau resentimente. De apreciat. O carte foarte frumoasă, unde istoria personală se conjugă cu cea colectivă. De citit neapărat. Un nou Premiu Nobel pentru Literatură adjudecat de un reprezentant al Chinei relansează discuțiile și interesul pentru ac