De câte ori culorile toamnei încep să aştearnă melancolii prin parcuri şi prin livezi, îmi amintesc de o întâmplare petrecută în tinereţea mea. Nu i-am dat atunci importanţa cuvenită, dar acum, când am răgaz mai mult şi pot să întorc pe toate feţele întâmplările simt, dintr-o dată, că se face toamnă. Toamnă frumoasă, toamnă de aur, în culori grele, de catifea.
Când vine bruma
Am început anul acela şcolar supărată că nu reuşisem să plec din satul în care am fost repartizată după terminarea facultăţii. Un sat din apropierea Galaţiului. Era al patrulea an pe care-l petreceam acolo, departe de familia mea, şi-mi pusesem toate speranţele şi visele în plecarea aceea, care nu s-a mai întâmplat. Eram, aşadar, necăjită că voi sta încă un an sau cine ştie cât, cu chirie, într-o casă ţărănească, într-un sat în care singurele distracţii erau nunţile şi cumetriile localnicilor. Aşa cum se întâmpla în vremea aceea, în primele săptămâni de şcoală, mergeam cu toţi copiii şi ajutam la strângerea recoltei. De obicei, culegeam mere dintr-o fermă aflată la câţiva kilometri de sat. În a treia zi de mers la muncă patriotică (cum i se spunea pe atunci), l-am cunoscut şi pe inginerul cel nou, venit şi el în sat, tot prin repartiţie, după terminarea facultăţii. În mod firesc oarecum, pentru că eram cei mai tineri şi singurii veniţi din altă parte, ne-am împrietenit. Stătea şi el cu chirie, şi ori de câte ori aveam nevoie de ajutorul lui, fie la lemnele de iarnă, fie la curăţatul zăpezii, venea şi mă ajuta. Dar până am ajuns la curăţatul zăpezii, adică până să vină iarna, am simţit şi am văzut, din tot felul de gesturi mărunte, cum că el ar fi fost bucuros dacă legătura dintre noi ar fi luat o altă direcţie, dacă s-ar fi transformat într-o relaţie mai serioasă. Nu-mi stătea mintea la aşa ceva pentru că gândul meu era să plec din satul acela şi nici nu mi se
