Micul text introductiv invocat nu lasă nicio îndoială asupra relaţiei emoţionale dintre marinar şi adolescenta întâlnită pe corabia lui Rasputin: „Numai o fată se poate îndrăgosti. Deoarece ea ignoră cu totul alchimia stranie care invadează corpul şi spiritul.

O tulburare uneori acceptată, dar distrusă adeseori de propria ei violenţă. Nu am văzut în asta decât aspectul derizoriu, efemer. Sunt pregătită să regret de-a lungul întregii vieţi care nu-mi va oferi, fără îndoială, decât palidele reflectări ale unei evidenţe refuzate. Nu-i aşa, Corto Maltese?” (Pratt, Pierre, 1994: 6) Nu ştim când au fost scrise aceste cuvinte, dar ele indică, dincolo de orice dubiu, că Pandora îşi asumase cu stoicism destinul pe care, pe latură sentimentală, îl ghicea deja ca fiind nefericit.

Cele trei file de jurnal, scrise în intervalul ianuarie 1916 – noiembrie 1918, sunt documente ce transcriu zbaterile unei firi torturate, ale unei fiinţe în egală măsură realistă şi purtată de energia niciodată stinsă a sentimentelor. Prima dintre ele e compusă la 28 ianuarie 1916, la Cape Cod, probabil pe una din proprietăţile bogatei sale familii: „A trecut un an de când am părăsit insula Escondita. În toate aceste luni, peste lume s-a abătut un văl negru. Cain se pregăteşte să intre în cuptorul european şi multă lume crede aici că America va reveni la rândul ei în război. Această spirală a sângelui mă face să mă gândesc la destinele pierdute, la acel ocean care nu-şi merită numele, la acei marinari japonezi morţi din vina mea, la căpitanul Slütter pe care aş fi vrut atât de mult să-l salvez din faţa plutonului de execuţie, la Corto Maltese, pe care am vrut să-l omor.” (Pratt, Pierre, 1994: 9)

Într-adevăr, în unul din episoadele de început ale Baladei mării sărate, adusă pe culmile isteriei de cinismul, manipulările şi minciunile lui Corto, Pandora trage un foc de armă asupra