Istoria asta începe la fel de misterios ca un roman poliţist*. Bill Bryson îţi povesteşte mai întîi ciudăţeniile inexplicabile pe care le-a descoperit explorînd venerabila casă cu etaj victoriană pe care tocmai o cumpărase. Apoi te trimite la uriaşul palat de cristal de la Londra, care a găzduit expoziţia universală din 1851. Palatul n-a fost opera unui arhitect, ci a unui grădinar genial care l-a desenat pe un şerveţel de hîrtie. Ce legătură e între neverosimila construcţie de fier şi sticlă şi casa autorului? Ambele au fost construite în acelaşi an. Palatul în beneficiul publicului larg, casa la comanda unui preot anglican, după proiectul unui arhitect extravagant.

Cum nu e istoric, Bryson îşi permite toate libertăţile posibile în această scurtă istorie a vieţii private, cu umorul unui romancier ale cărui personaje sînt încăperile casei, cu oamenii şi obiectele care le populează. Ia ca pretext ciudata casă parohială, pentru a se întoarce la primele locuinţe cunoscute şi la descoperitorii lor. Trece de la casele de acum 5.000 de ani la castelele medievale şi de la ele la coşmeliile, conacele şi palatele de pe vremea lui Samuel Pepys şi mai dincoace. Pătrunde în hol, care şi-a pierdut măreţia şi importanţa de odinioară, cînd era casa însăşi. Intră în bucătărie unde îşi bagă nasul prin oale şi povesteşte ce, cît şi cum se mînca de-a lungul timpului, cu o erudiţie lipsită de prejudecăţi şi cu o nesăţioasă curiozitate. Nu ia de bune toate legendele despre falsificarea pîinii şi a ceaiului, care putea fi amestecat şi cu bălegar uscat şi mărunţit, dar nu uită să le relateze. Pătrunde apoi în încăperea spălătorului de vase, în cămară şi în lumea neştiută a servitorilor, care puteau ajunge la cîteva sute în casa unui nobil cu dare de mînă. Notează că un servitor mai important avea propriii săi servitori şi că o persoană cu pretenţii din Anglia, de pe la 1800, ţine