Germania. Berlin. Noiembrie 2011. Gara din care Mihail Eminescu lua trenul spre Potsdam. Este aceeasi gara din care au plecat citeva zeci de ani mai tirziu trenurile mortii.
Peste o suta de placute de metal, un metru pe un metru, anunta sec o zi, o garnitura si un numar. Pierd sirul dupa primele zece. Adunasem corect, dar emotia era prea mare. Sa nu mai stiu sa socotesc?
Romania. Bucuresti. Noiembrie 2012. Peste o suta de motive sa ma determine sa ma intreb ce e cu noi. Ce s-a intimplat in acesti peste 20 de ani de cind cintam fericiti “Libertate, Ole, Ole, Ceausescu nu mai e, Mai bine mort decit comunist”?
A merge mai departe intru ceva, a asimila un proiect de lunga durata, inseamna cred a rezolva problemele cu trecutul. Cel recent. A intelege, a accepta si nu in ultimul rind a voi sa schimbi ceva in tine. Rusinea pentru ceea ce au facut inaintasii ar trebui sa impiedice repetarea. Daca nazismul inseamna raul suprem, atunci cu siguranta, potrivit lui Toni Judt, comunismul ar insemna pericolul suprem. Pentru ca el se poate repeta, pentru ca nu a fost asimilat deplin. Ramasitele lui, bagate sub pres ani si ani, ies la lumina si schimba perceptii. Stupoarea de a citi sondaje de opinie in care tineri nascuti dupa 1989 cred ca era mai bine pe vremea comunismului poate fi comparata doar cu cea legata de aparitia neonazismului, grupari haotice alcatuite din, da, tineri, ce nu inteleg trecutul. Un excelent articol in Time despre astfel de tineri, greci, care doneaza singe… doar pentru greci ( articolul integral in editia tiparita).
De ce Germania isi recunoaste, asuma, arata, trecutul recent asa cum o face cu acele placute ale mortii? De ce nu se fereste si nu vrea sa mascheze ororea de la mijlocul secolului trecut? Raspunsul e simplu: pentru ca altfel nu poate merge inainte.
De ce Romania se fereste de asta? Pentru ca Romania, cel mai probabi
