Prima persoană importantă din viaţa mea care m-a determinat să iubesc folclorul a fost mama. Apoi, pe rând, Petrică Paşca, Ioan T. Florea, Viorel Costin, Viorel Nistor, Vasile Iova, Ghiţă Baciu, Florica Ungur, Mioara Velicu, Sava Negrean Brudaşcu, Rodica Ardelean, Cornelia Căprar şi alţii; oameni pe care i-am cunoscut personal şi care m-au făcut să cred cu tărie că folclorul românesc este frumos, veşnic; şi mai nuanţat decât cred unii trepăduşi care-l întină, confundându-l cu te miri ce făcături (despre manele nu scriu acum, nu vreau să vomit, am mâncat prea bine la prânzul de duminică). Spuneam odată că trei lucruri îmi crează în viaţă disconfort: brânza de oaie, văduva pe bicicletă şi muzica bănăţeană. Nuanţez! Am fost în relaţii bune cu Mariana Drăghicescu, îmi place să cred că sunt prieten cu Tiberiu Ceia, cu destui solişti din Banat, unde folclorul geme de frumuseţe. Dar, de aici şi până a asculta, de exemplu, tânguielie unei fătuci care cere ultimativ tatălui-general să scoată banii, pe o muzică ce se vrea folclorică, este o cale d-aci până-n Patagonia. Din păcate, unii solişti cu voci bune, care au debutat promiţător, au ajuns să se prostitueze, cântând făcături muzicale pe post de cântec bănăţean. Aşa-zis cântec bănăţean, care este frate geamăn cu maneaua. Tot un drac, în costum naţional.
Ei bine, alături de numele din folclorul românesc enunţate mai sus, am cunoscut în timpul vieţii mele pământene un om, un solist de muzică populară care, deşi putea să facă rabat de la calitatea actului folcloric, n-a făcut-o. Este vorba despre Ştefan Muntenaş.
L-am cunoscut cam acum trei decenii. Atunci era dansator, dacă nu mă înşel solist dansator la Ansamblul Folcloric al Casei Municipale de Cultură Arad. L-am remarcat imediat. Era înalt subţire şi arătos ca un actor de la Hollywood. Apoi, vocea lui s-a făcut din ce în ce mai cunoscută, cântând de-a lung
