Episodul caloriferului nu a fost accidental. El nu trebuie redus la tribulaţiile unei persoane care nu a depăşit cadrele de gândire în care a fost formată. Nu trebuie să folosim acest episod blocându-ne în semnificaţia sa strict particulară, oricât am râs, pe bună dreptate, săptămâni la rând de această formulă cunoscută multora de mulţi ani. Ea făcea demult parte din glumele şefului, la care se râdea complezent sau oportunist. În realitate, merită să trecem de la simplul ei sens la o semnificaţie mai profundă şi care priveşte direct prejudecăţile noastre despre misiunea culturii, a cercetării şi a universităţii.

Teza pe care o argumentez este: episodul caloriferului vine din trei prejudecăţi comune unui număr foarte mare de colegi, chiar şi multora dintre cei care s-au amuzat pe seama lui. Merită să folosim aceste episoade (care ne fac pe toţi să roşim) pentru a înţelege răul cât mai universal cu putinţă. Cele trei prejudecăţi sunt: 1. Noi credem, din păcate, că fenomenul culturii române seamănă, în frumoasa sa inutilitate, cu o panglică elegantă legată de oglinda retrovizoare a civilizaţiei noastre, dar care se regăseşte şi pe vârful unui furnal producător şi eficace al industriei româneşti. 2. Noi credem că, şi în interiorul culturii, educaţia este cu totul altceva decât cercetarea şi că ultima poate ornamenta cu succes învăţământul românesc oricând apare o nevoie de retorică instituţională, dar că în esenţă merită să ne blamăm colegii care publică „prea mult”. 3. Noi credem că, în interiorul cercetării, ponderea studiilor cu aplicare directă în eficienţa industrială trebuie să „ducă greul” cercetării, pe când cercetarea umanistă are o valoare separabilă şi tolerabilă de această primă secţiune, chiar dacă în anii din urmă reducţionismul acesta a fost mult ameliorat.

Argumentele pe care le pot aduce pentru a arăta că toate acestea sunt nişte prejudecă