Născut în urmă cu exact 130 de ani, la 6 noiembrie 1882 (19 noiembrie, după calendarul nou), la Binţinţi, lângă Orăştie (sătuc aflat la vremea aceea sub stăpânire austro-ungară), Aurel Vlaicu avea să se numere nu doar printre pionierii aviaţiei de la noi, ci din întreaga lume. În cerdacul casei din Binţinţi, de unde privea, ca Icar, către soarele de neatins, şi pe islazul de la marginea satului, unde înălţa zmeie, împreună cu fratele său, Ion, micul Aurel nu ştia, poate, cât de departe va ajunge, dar visa să zboare deasupra câmpurilor cu grâu, să le vadă de sus şi să le admire blânda mişcare sub vânt. Avea să se-ntâmple asta, pentru că pe vizionari imaginile proiectate în vis nu-i lasă să se astâmpere...
După ce a urmat şcoala mai întâi în sat, apoi la Orăştie şi, în fine, la Sibiu, unde îşi ia diploma de Bacalaureat, în 1902, Aurel Vlaicu pleacă la Budapesta, la Facultatea de Mecanică a Şcolii Politehnice, pentru a învăţa cum să ducă mai departe desenele trigonometrice pe care le trasa, în adolescenţă, cu un băţ ascuţit, în pământul reavăn din curtea casei din Binţinţi. După numai două trimestre însă se înrolează în marină, şi abia cinci ani mai târziu îşi ia diploma de inginer, după ce-şi finalizează studiile la Ludwig-Maximillians-Universitet din München. Lucrează o vreme la una dintre marile fabrici de automobile din Germania şi e considerat un inginer care promite... Dar nu asta voia el! Îl cheamă visul zborului deasupra câmpului de grâu, la Binţinţi, şi visul avea să şi-l împlinească în 1909, când construieşte un planor, ajutat de fratele său, Ion. Istoria aminteşte în trecere acest prim aparat de zburat imaginat de Vlaicu. Ar trebui, poate, să-l numim "Vlaicu 0"... Nu a fost întru totul mulţumit de performanţele primului său aparat de zbor. Condiţiile tehnice fuseseră precare, iar fratele Ion avea mai degrabă o intuiţie de ţăran cu mâini dibace, dec