"E ceva inatacabil în proprietatea aceasta ţărănească şi în exerciţiul ei. În fapt, este singura proprietate admisibilă, singura care nu alienează pe om, ci, dimpotrivă, îl face să fie, la nivelul lui, om autentic. Agricultura vine să susţină permanent pe acesta din urmă, cu tipul ei armonios de viaţă, (…) punând statornic pe lume oameni pentru care idealul socialist nu înseamnă nimic, oameni care în schimb au idealul propriu bine definit", scria Constantin Noica în "Manuscrisele de la Cîmpulung", în perioada 1951-1953, când filozoful se afla în domiciliu forţat la Cîmpulung-Muscel. Mai are ţăranul de acum conştiinţa proprietăţii? Îl mai mistuie acea patimă pentru pământ ca pe Ion al lui Rebreanu sau ca pe Ilie Moromete al lui Marin Preda? Unde se găseşte azi pe scara economică şi cum se defineşte ca reală clasă socială? E adevărat gândul lui Noica atunci când afirmă: "Nu-l vei auzi niciodată cutezând să spună că el e temelia ţării; spune doar că e talpa ei, condiţia elementară de subzistenţă"? Mai există valori spirituale ale satului, mai dă ruralul românesc elite la nivel de comunitate sătească şi, extins, la nivel de neam? E mai aşezată societatea ţărănească decât cea de la oraş, dă agricultura un tip mai armonios de viaţă? Vom încerca să aflăm toate astea chiar de la ei, ţăranii, urmaşii lui Ilie Moromete din Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman.
Veşnicia s-a născut la sat
Profitând de un însorit început de noiembrie, obişnuiţii muşterii ai cârciumii lui Cristian Boţoghină, zis al lu' Bucureşteanu, erau deja aşezaţi pe băncuţe încă de la primele ore ale dimineţii. Trei cărări bătătoresc cu sârg toată viaţa o parte dintre bărbaţii din Siliştea-Gumeşti: spre casă, spre ogor şi spre cârciumă. Asta ca să întărească mai în glumă, mai în serios – vorba spusă de Blaga că "veşnicia s-a născut la sat". S-o fi născut ea, veşnicia, la sat, dar ţăranul mai