Vis
E vară. Soarele îşi despică lumina prin milioane de picături de apă.
Plouă în culori. E cald şi plouă. Alerg desculţă şi ţopăi în ploaie.
O văd pe bunica. Mă ceartă, îmi spune să intru în casă. Bunicul îi face semn să mă lase: "E atât de frumoasă!”.
Alerg şi râd, simt bucurie şi atât. Mă învârt şi simt cum ploaia îmi mângâie sufletul, noroiul fin şi cald îmi gâdilă tălpile, iar apa îmi îngreunează pletele.
Alerg şi ţopăi şi râd.
Te văd! Te simt tot mai aproape!
Respir respiraţia ta. Căldura ta mă umple, mă topeşte.
Mă amestec cu apa în milioane de picături de om, în milioane de culori. Îmi picuri iubire în tot corpul.
Ploaia îmi mângâie inima şi râd. Simt fericire şi atât.
Alerg şi ţopăi şi râd.
Dansez în ploaie, un cântec lin îmi gâdilă auzul, îmi spune "mama”. Îl văd şi-l simt pe puiul meu. Ploaia îmi mângâie trupul. Simt împlinire şi atât.
Alerg şi ţopăi şi râd.
Mama, sunt mare, am 13 ani!
Îmi amintesc cu drag cum dansam în ploaie vara, în curtea bunicilor. Simţeam stropii de apă cum îmi îngreunează pletele, nămolul fin şi cald îmi gâdila tălpile, era doar bucurie. Mirosul pământului ud îmi umplea sufletul. Mă întrebam de ce plouă mereu de sus în jos, de ce nu poate şi pământul să plouă peste cer.
Acum, bunica şi bunicul sunt doar o amintire, dar sunt încă refugiul meu, ascunzătoarea mea secretă pentru momente grele. Când luam o notă mică sau făceam nu ştiu ce boacănă pentru care urma să fiu certată de mama sau de tata, fugeam la bunici. Acolo eram în siguranţă, acolo totul era bun şi calm şi cald. La fel acum, când îmi este foarte greu, îmi doresc să-i visez, să le vorbesc, să simt iubirea lor.
În copilărie, îmi priveam mama cu admiraţie şi un soi de invidie inocentă, atunci când se pregătea să meargă la o petrecere, când îşi invita prietenele "la o cafea”
