La (deja!) aproape o jumătate de an de la mult discutata ordonanță de urgen­ță care scotea Institutul Cultural Ro­mân de sub patronajul Președinției, trecîndu-l sub tutela Parlamentului, spiritele nu par să se fi calmat, protestele continuă, sub diferite forme și cu diferite argumente, în presa culturală: articole de opinie, scrisori deschise, texte de susținere, interviuri cu membri ai fostei echipe ICR etc. umplu și azi paginile revistelor. Tonul este cu precădere unul indignat, cînd nu vituperant. Dacă, de regulă, orice eveniment cu impact de „seism“ scindează lumea noastră culturală în (de obicei două) tabere bine conturate, fiecare pledînd pro sau contra, apărînd sau acuzînd, se întîmplă, de această dată, ca schimbările de la ICR să mobilizeze, simbolic, serioase desfășurări de trupe de aceeași parte a baricadei. În partea cealaltă, combatanții sînt foarte firavi numeric... Lumea culturală românească, altfel atît de eterogenă, de segregată, pare să se fi coalizat într-o proporție considerabilă în apărarea vechii echipe de conducere a Institutului. Unele voci, cu argumente mai puternic raționale, apără de fapt un proiect – văzut, nu ştiu cu cîtă îndreptăţire, ca (singurul) proeuropean, modernizator, deprovincializant ș.a. m.d. E un punct de vedere de care e bine să ținem cont, atîta vreme cît are acoperire în exemple – deloc puține. Alte voci, cu argumente mai ales afective, pledează indirect pentru un statu quo instaurat de o anume grupare culturală – reprezentată pînă de curînd la vîrful conducerii ICR. Punct de vedere pe care, eu una, îmi îngădui să-l privesc cu ceva mai multă reticență. Între susţinere şi demonizare Nu mă număr printre cei care deplîng schimbările produse la ICR la începutul acestei veri, dar – cum am mai scris și cu alte prilejuri – aceasta nu înseamnă că nu apreciez în­semnătatea/anvergura mai multora dintre proiectele dezvoltate în a