Al doilea film al lui Cristian Mungiu care primește premii la Festivalul de Film de la Cannes, După dealuri, nu ar trebui să fie subiect de discuții pornind de la cazul Tanacu sau de la diferențele dintre cazul real, romanele nonficționale ale scriitoarei Tatiana Niculescu Bran și filmul de fic­țiune, ci ar trebui să aibă exclusivitate însuși produsul cinematografic. A discuta filmul lui Mungiu în contextul unui caz penal sau al unor cărți de nonficțiune, chiar dacă acestea au constituit punct de plecare pentru scenariu, sporeşte riscurile privirii moderate, tolerante sau, dimpotrivă, habotnice și extremiste. Ochiul critic suferă de influențe nefaste atunci cînd unui obiect/produs artistic începem să-i găsim mai întîi utilități sociopsihologice, ca în cazul de față. Sigur că, ulterior, în timp, acest film poate fi inclus în instrumentarul didactic sau educativ sau poate servi ca suport pentru eventuale discuții antropologice, sociologice sau de educație religioasă. În definitiv, După dealuri nu este un justițiar, și cu atît mai puțin o ficțiune poate fi un ajutor în căutarea adevărului într-un caz real. După dealuri este o poveste pentru oameni. Film popular de artă Regizorul Cristian Mungiu a realizat un film care pune o serie de întrebări, folosește mai multe chei de interpretare și, aparent, ne oferă fiecăruia dintre noi, spectatorii, ocazia de a vedea propria versiune a acestei povești. Oare? Distanța pe care autorul o are față de personaje este în mod echitabil distribuită, pe ecran nu există oameni răi și oameni buni, nu există vinovați sau responsabili; aceștia din urmă se ascund cumva într-o poveste care începe înaintea acestui film. Ce se întîmplă pe ecran este, în fapt, efectul unei istorii sociopolitice catastrofale. Pentru aceste personaje, de la cele două prietene, Alina și Voichița, de la preot și călugărițe, pînă la personalul medical sau polițișt