Cu ceva vreme în urmă, toamna culinară însemna, în Bucureşi şi pe aiurea-n ţară, apariţia mustăriilor, cu "pereţii” lor de stuf şi de pănuşi, cu fumul păstrămioarelor de berbecuţi sfârâind pe grătare, cu gogonele pe jumătate murate şi bărdăci de must asprit şi de tulburel, "să-ţi ia minţile niţel” (vorba unui cântec rătăcit în amintire). Toamna bucureşteanului de azi se-afundă-n "pieţe tradiţionale” – unde mustul e cerut cu jumătate de gură (mai degrabă berea e la putere) –, iar pastramele sunt căutate numai de "connaisseurs” (permisă fie-mi franţuzita exprimare), fiindcă micul e "mare şi tare/ pe grătare” (na, c-am dat-o iar pe versuri de sezon...!) Excepţie face, "bien sûr”, "la semaine du goût” (despre care tocmai am scris), cu toată bucuria papilelor gustative de a se delecta cu "înalta gastronomie a Franţei”...
În fine, vă imaginaţi cât de mult m-am veselit să aflu că mai sunt, prin Capitală, restaurante şi bucătari de soi care se-ncumetă să aşeze, la locul ei, în evantaiul bucătăriilor lumii, gastronomia noastră naţională. "Săptămâna gastronomiei româneşti”, la Grand Hotel Continental, şi "Gusturi româneşti... asezonate”, la The Harbour, mi-au adus aminte de faptul că, prin anii ’70, Gheorghe Vătafu, pe-atunci "chef” la Intercontinental, aşeza pe hârtie conceptul Noii Bucătării Româneşti (maestrul tocmai a tipărit o carte de bucate, despre care mă voi învrednici să scriu cât de curând). Era cam pe vremea în care Paul Bocuse trasa liniile Noii Bucătării Franceze, motiv pentru care trebuie să amintesc faptul că, oricât de-n urma Europei ne-am aflat noi în materie de gătit, din când în când am dat şi dovadă de sincronism (să vă amintesc doar că, după sute de ani fără cărţi de bucate în limba română, la 1846 tipăream cartea bucătarului Robert – tradusă la noi de postelnicul Manolachi Drăghici – la numai câteva luni după apariţia ei la Paris). Ehei!, dar